Congregaţia Fiilor Iubirii Milostive la 50 de ani de la fondare

Textul Constituţiilor recunoaşte şi evidenţiază carisma pentru care a fost fondată Congregaţia, darul Duhului Sfânt pentru Maica Speranţa, fondatoarea ei, şi transmisă nouă prin ea. Prezentăm o parte din Introducere şi câteva articole.

Consolantă este convingerea că, în istoria noastră, Dumnezeu a intervenit în mod concret la înfiinţarea Congregaţiei Fiilor Iubirii Milostive. Fondatoarea, Maica Speranţa a lui Isus, a repetat de mai multe ori cum că ea a transmis şi realizat, în mod exclusiv, ceea ce era voinţa lui Dumnezeu. Noi suntem ferm convinşi că Dumnezeu ne-a vorbit prin intermediul ei. În mod natural, Maica Speranţa notează în jurnalul său momentele decisive a acestei istorii cu cuvinte simple: „Bunul Isus mi-a spus…".

Din notiţele autobiografice ale Maicii Fondatoare relevăm ceea ce este semnificativ în existenţa Familiei noastre religioase. Revelaţia lui Dumnezeu „Iubirea Milostivă" constitue centrul carismei noastre. „El (bunul Isus) îmi spunea că eu trebuie să fac în aşa fel în cât oamenii să-l cunoască nu ca pe un Tată jignit din cauza nerecunoştinţelor fiilor săi ci, ca pe un Tată plin de bunătate ce pe ori ce cale încearcă să mângâie, să ajute, să-i facă fericiţi pe proprii săi fii, şi că îi urmează şi-i caută cu iubire neobosită, ca şi cum nu ar putea fi fericit fără de ei”.
Întreaga viaţă a Maicii Fondatoare, în progresiva coeziune cu misterul lui Cristos, este o mărturie a iuirii lui Dumnezeu. Supusă voinţei lui Dumnezeu ea dă viaţă unei Familii religioase ce cuprinde două Congregaţii: Congregaţia Slujitoarelor Iubirii Milostive, fondată la Madrid pe 24 decembrie 1930, şi Congregaţia Fiilor Iubirii Milostive, fondată la Roma pe 15 august 1951: împreună au îndatorirea de a anunţa şi a dă mărturie lumii de „bogăţiile îndurării sale”.
În perimetrul activităţilor intense şi multiple, surprinzător este ritmul cu care Maica Speranţa a realizat, în mod succesiv, felurite activităţi, adaptate nevoilor celor lipsiţi. Ea se demonstrează dinamică şi creativă, supusă Providenţei, bogată în realism uman şi creştin, foarte sensibilă şi maternă.

Interesul pentru preoţi este constant în viaţa ei, chiar mai înainte de fondarea celor două congregaţii. Maica Speranţa răspunde la invitaţia Domnului de a se oferi victimă pentru sfinţenia „iubitului său cler”; nu numai că se oferă fără nici un fel de condiţii ci exortă şi fiicele iar mai apoi fii săi, să facă acelaşi lucru.

Prin fondarea Congregaţiei Fiilor Iubirii Milostive se concretizează planul lui Dumnezeu în favoarea clerului: posibilitatea de a întări uniunea fraternă în interiorul prezbiteriului, servindu-se şi de Congregaţia noastră. Cu aprobarea Statutului Preoţilor Diecezani cu voturi din data de 25 iulie 1995, Congregaţia este recunoscută în toate componentele ei carismatice.

Aceste menţiuni pun în evidenţă faptul că Congregaţia Fiilor Iubirii Milostive a fost înfiinţată pentru a fi un semn al Iubirii Milostive a lui Dumnezeu. Această tradiţie nu aparţine numai trecutului ci trebuie preţuită, trăită şi transmisă, însufleţiţi de conştiinţa Maicii noastre Fundatoare.

Iată cum ea prezintă originea constituţiilor noastre: „Bunul Isus îmi spune că a sosit momentul să scriu constituţiile pe care vor trebui să se conducă, în viitor, Congregaţia Fiilor Iubirii Milostive şi, peste nu mult timp, Congregaţia Slujitoarelor Iubirii Milostive; din acestea (constituţii) trebuie să transcriu ceea ce le priveşte pe Slujitoare, lăsând deoparte ceea ce, mai târziu, vor trebui să observe Fii…”. „Bunul Isus a venit şi mi-a dictat ceea ce trebuie să scriu în constituţii”.

La baza Constituţiilor trebuie deci recunoscută carisma de fondare, dar al Duhului Sfânt pentru Maica Speranţa şi de către ea transmisă nouă. Această carismă implică recunoaşterea unui aspect fundamental al Misterului lui Isus Cristos şi „un stil particular de sfinţenie şi de apostolat ce stabileşte o determinată tradiţie”.

 

Câteva articole din Constituţiile Fiilor Iubirii Milostive

10 – Congregaţia Fiilor Iubirii Milostive. Congregaţia Fiilor Iubirii Milostive se compune din Religioşi: Preoţi, Fraţi ce îndeplinesc activităţi interne, Fraţi îmbrăcaţi civil angajaţi în activităţi seculare, şi Preoţi Diecezani cu voturi.
Preoţii diecezani, dat că nu-şi schimbă condiţia canonică, au un mod propriu de apartenenţă. Şi după uniunea perpetuă cu Institutul prin asumarea sfaturilor evanghelice, continuă să rămână încardinaţi în propria Biserică locală cu drepturile şi îndatoririle care li se cuvin.
Ca preoţi diecezani ei trebuie să fie supuşi, prevalent din punct de vedere juridic, propriului Superior local, întru totul disponibili nevoilor diocezei, conform legilor şi prescripţiilor comune şi particulare.
Ca preoţi consacraţi în Congregaţie, ei sunt obligaţi să respecte legislaţiile Fiilor Iubirii milostive, în limitele definite de Statutul lor propriu, aprobat de către Sfântul Scaun.

11 – „Fiţi perfecţi precum Tatăl vostru”. Răspunsul adecvat vocaţiei noastre este sfinţenia vieţii noastre, altfel spus, perfecţiunea carităţii, permanenţa Iubirii Milostive în noi, în totală uniformitate cu voinţa lui. Credinţa ne permite să primim în mod atent şi răbdător această iubire.
„Pentru a înainta în perfecţiune… trebuie să aspirăm cu entuziasm la sfinţenie, convinşi că dacă vrem cu adevărat, cu ajutorul bunului Isus putem ajunge, la fel cum mulţi alţi sfinţi ce s-au angajat în mod concret au ajuns să fie sfinţi”.
Pentru a înainta în sfinţenie, pe lângă faptul că trebuie s-o dorim cu adevărat, trebuie să ne folosim de mijlocele pe care le avem la dispoziţie, convinşi fiind că nu ne va fi uşor.
„Nu uitaţi că sfinţenia este o luptă pentru că, pentru a-l iubi pe Isus din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile, trebuie să îndepărtăm din inima noastră orice afect care nu este pentru Isus".
A căuta mai întâi măreţia lui Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor înseamnă a face din El începutul şi sfârşitul existenţei noastre şi oricărei fapte, convertindu-ne zi de zi la Iubirea sa, conform indicaţiilor Maicii Fundatoare şi actualelor Constituţii, ajutându-ne de scrierile sale şi mărturia pe care ea ne-a lăsato.

12 – Înveşmântaţi cu sentimente de milostivire. Perfecţiunea iubirii se oglindeşte în milostivire iar centrul misiunii noastre constă în a dărui lumii, cu problemele sale şi năzuinţele sale, certitudinea iubirii acelui Dumnezeu care ne acceptă aşa cum suntem, cu lipsurile şi slăbiciunile noastre.
Aşa cum, milostiv, noi suntem iubiţi de Dumnezeu, trebuie să oferim fraţilor noştri ceea ce am primit, devenind pentru ei încarnare de iubire, gratuită şi fidelă. «Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele voastre, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora» (In 13, 14).
„Să ne silim a trăi umilinţa, caritatea, blândeţea, supunerea, răbdarea şi abnegarea pe care ni le-a învăţat Învăţătorul nostru şi, cu toţii, uniţi în caritate şi iubire, să abandonăm în abisul uitării resentimentele noastre, iertând din toată inima şi să nu uităm nicicând că distinctivul nostru este caritatea”.
Să venim în ajutorul tuturor „fără a face diferenţa între buni şi răi, rude sau străini, prieteni sau duşmani, şi să facem tot ceea ce este cu putinţă urmări interesându-ne mereu fericirea aproapelui”.
Avem datoria de a nu ne scandaliza de nimeni şi să ispăşim în noi înşine, după exemplul lui Cristos.
Fii Iubirii Milostive, mai ales preoţii în sacramentul Împăcării, trebuie să se comporte precum Bunul Păstor ce caută şi se îngrijeşte te oiţă rătăcită.

13 – Totul din iubire pentru Domnul nostru Isus Cristos. „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Dumnezeu este iubire; cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» (1In 4, 16).
Ne este cerut să rămânem în această iubire (Cf In 15, 9), făcând din ea temeiul întregii noastre vieţi. «Iubirea lui Cristos ne arată cum unul a murit pentru toţi» (2Cor 5, 14). Perfecţiunea îşi are garanţia autenticităţii în uniunea iubirii cu sacrificiul. Crucea devine pentru noi, cum a fost pentru Cristos, semn şi mărturie a maximei iubiri, din motivul misterios care există între renunţare şi bucurie, între sacrificiu şi mărinimia inimii. De aici motoul nostru: „Totul din iubire pentru Domnul nostru Isus Cristos”.
Din acest punct de vedere „nici-o activitate sau ocupaţie este neînsemnată sau umilitoare dacă este pentru Isus. În faţa Lui totul este important şi meritoriu; să nu uităm de cuvintele sale: «Ceea ce a-ţi făcut celui mai mic dintre fraţii mei, mie mi l-aţi făcut».

14 – Fericiţi în năzuinţă. Convinşi de iubirea infinită a lui Dumnezeu, în milostivire noi suntem posesori ai speranţei mântuirii pentru noi şi pentru toţi oamenii. „Speranţa nu înşeală pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit» (Rom 5, 5).
Trebuie să trăim cu încredere. Fidelitatea gratuită a lui Dumnezeu în iubirea lui nu depinde de meritele noastre şi nici nu este condiţionată de incoerenţele şi infidelităţile noastre.
Toate câte le înfăptuim trebuie să confirme speranţa pentru că „până şi omul cel mai pervers, cel mai mizerabil şi cel mai abandonat este iubit cu infinită blândeţe de Isus ce pentru el este un Tată şi o bună Mamă”.
Şi în necazuri şi greutăţi vom fi martorii bucuriei ce provine de la Învierea Lui. „Nu vă descurajaţi! Din iubire pentru Isus, pentru Congregaţie şi pentru cei nevoiaşi fiţi gata să înfruntaţi orice suferinţă. Nimic nu ne va despărţi de caritatea lui Isus, pentru că El nu ne va lăsa singuri iar noi ne vom strădui să învăţăm şi să acceptăm cu răbdare şi bucurie năpastele, bolile, istovirea şi persecuţiile”.

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 12 luglio, 2006