Vocaţia – Isus cheamă cu înţelepciune, bunătate şi eficacitate

El pan 7, 62-82

Cu înţelepciune: fiind sărac şi umil, El nu cheamă pe cei ce trăiesc în avuţie, pe nobili şi învăţaţi ci, pe cei ce se asemănă Lui pentru ca să fie în armonie cu Învăţătorul lor. Voind să-i umple de daruri nu vrea ca aceştia să le atribuie lor însuşi şi să fie săraci cu duhul. În plus, opera măreaţă a convertirii lumii întregi să nu şi-o atribuie lor însuşi.

Cu bunătate pentru ca să apară evident că vocaţia este un dar al bunătăţii lui Dumnezeu şi meritelor lui Isus, şi nu derivă din obişnuinţele, bune sau rele, a celui chemat.

Isus i-a chemat să-L urmeze pe câţiva dintre discipolii lui Ioan Botezătorul; pe Andrei, căci îşi dorea perfecţiunea pentru el şi pentru fratele său, voind să onoreze doctrina precursorului. O parte din cei chemaţi erau oameni virtuoşi şi cu bune intenţii, precum Iacob şi Ioan, ce practicau o meserie umilă şi erau strânşi uniţi între ei; alţii, însă nu erau la fel de bine înclinaţi, ba chiar păcătoşi şi foarte legaţi de cele materiale, precum Matei şi Saul.

Cu eficacitate şi mare autoritate; a fost de ajuns doar să-i audă glasul şi invitaţia lui pentru ca, imediat, Andrei, Petru şi fii lui Zebedeu să-L urmeze. Matei a fost smuls de la mizerabila lui meserie printr-un particular har.

Isus, pentru a funda Slujitoarele Iubirii sale Milostive a ales o creatură simplă, mizerabilă şi lipsită de noroc, şi i-a aşezat alături alte religioase sărace, fără nici un capital şi lipsită de particulare calităţi. El doreşte ca această Congregaţie să aducă multă măreţie Bisericii desfăşurând opere caritative, cu iubire şi în sfinţenie de viaţă, şi vrea să evite pericolul să ne atribuim nouă ceea ce doar lui îi datorăm.

Ucenicii care-l ascultă corespund chemării şi obţină recompensa lor. Ei exercită ascultarea în cele trei grade ale sale: cu inteligenţa prin care recunosc parte bună a chemării, cu voinţa prin care urmează acel bine, cu acţiunea pentru că realizează în mod concret. Noi cum corespundem la chemarea noastră de Slujitoare ale Iubirii Milostive?

Ca premiu pentru că au urmat chemarea lor ucenicii au primit de la Isus apostolatul, prietenia lui, un raport continuu cu el, şi promisiunea că, în ziua judecăţii de apoi, vor judeca cele doisprezece triburi ale lui Israel.

Vocaţia, considerată în sine, fiicele mele, este de două feluri, se realizează în două moduri şi sub două stindarde diferite. Lucifer, aşezat pe tronul său de foc, trimite duhurile rele să înroleze sub bandiera lui oameni cărora le promite nenumărate plăceri: concupiscenţa cărnii, avariţia ochilor şi superbia vieţii. În realitate, destinul celor care-l urmează este un jug de fier şi de durere.

Isus, aşezat într-un loc umil, blând, îşi trimite umilii săi discipoli, asemănători lui, să-i cheme pe toţi oamenii, negând tuturor ceea ce Satana promite. El spune: «dacă vrea cineva să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze». Trei sunt motivele pentru care acest lucru trebuie împlinit:

1. A renunţa la viaţa acestei lumi înseamnă a o câştiga pe cea care va urma căci «Cine vrea ca să-şi salveze viaţa o va pierde dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine o va câştiga».
2. Pentru a-şi salva sufletul merită să renunţi la lumea întreagă; «La ce-i foloseşte omului lumea întreagă dacă îşi va pierde sufletul?».
3. Mare va fi recompensa finală pentru că «Fiul omului va veni în mărirea Tatălui său, cu îngerii săi, şi-i va da fiecăruia după faptele sale».

După cum vedeţi, fiicele mele, sub aceste două bandiere totul se contrapune: cei doi căpitani care cheamă; soldaţii care se înrolează; câmpurile peste care flutură bandierele; bazele pe care se susţin; promisiunile care se fac şi recompensa finală, sigură pentru unii şi pentru alţii.

Să vedem acum cele patru clase de oameni chemaţi să se sfinţească şi să vedem cărei clase noi aparţinem.

Primii sunt cei ce, chemaţi la sfinţenie, vor s-o obţină fără a aplica mijloacele corespunzătoare şi se îndepărtează de vocaţie sau chemarea lui Isus la sfinţenie.

Alţii vor să se sfinţească şi aplică mijloacele necesare dar în felul în care lor le convine, neţinând cont de felul în care Domnul vrea. Se aseamănă acelor bolnavi care vor să se vindece cu medicamentele care le plac lor şi nu cu cele pe care i le prescriu medicii.

Alţii vor să se sfinţească şi aplică mijloacele de trebuinţă după voinţa Domnului şi, cu Sf. Paul spun: «Doamne, ce vrei să fac?». Această predispunere înveseleşte inima Domnului.

Cei şi mai perfecţi încearcă să fie tot mai săraci şi dispreţuiţi, fără să se preocupe a lua sau a lăsa ceva anume, după cum le este cerut şi, în adevăr şi umilinţă pot spune: «Nu mă laud decât de crucea lui Cristos, Domnul şi Dumnezeul meu».

Cărei clase noi aparţinem? Cum am corespuns vocaţiei noastre? Am împlinit aşa cum se cuvine datoriile noastre? Am îmbrăţişat crucea cu Domnul şi Dumnezeul nostru? Voinţa sa este voinţa noastră? Am căutat în toate să-L preamărim, chiar cu preţul vieţii noastre, a numelui şi a bunăstării? Străluceşte în noi Duhul său? Putem într-adevăr mărturisi că „sunt Slujitoare a Iubirii Milostive?”

Au primit dragoste şi iubire cei ce ne sunt alături? Am fost cu adevărat în slujba datoriei noastre şi a săracilor? L-am căutat pe Dumnezeu în toate faptele noastre? Ne-am amintit mereu că pe Isus îl putem întâlni numai în sărăcie, umilinţă şi în dispreţuirea deşertăciunilor, a aprecierilor şi a lumii?

Cum ne-am comportat în încercări? Şi când ni se părea că Isus ne-a abandonat, cum l-am căutat? Oare tot la fel cum l-a căutat Preasfânta Fecioară împreună cu soţul ei Iosif, rugându-se, întrebând, vorbind cu Dumnezeu şi acceptând răspunsul lui?

Dacă în toate am împlinit voinţa lui Dumnezeu sunt sigură că El ne va recompensa aşa cum eu doresc, plăcerea bucuriei dulcii sale prezenţe.

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 12 luglio, 2006