Bunul Isus locuieşte in noi precum un prieten intim

El pan 15, 1. 4-5. 11-14

Trebuie să fim convinşi că Domnul trăieşte în noi precum un prieten intim.

Ştiind că singuri nu putem cultiva viaţa supranaturală şi că nu putem parcurge calea sfinţeniei, precum un bun colaborator, lucrează împreună cu noi, substituind în orice moment neputinţa noastră cu harul său.

Dacă vrem cu adevărat să combatem pasiunile noastre şi să învingem tentaţiile, să alergăm la El pentru că ne aşteaptă ca să ne întărească.

Dacă atunci când ar trebui să ne ajutăm aproapele ne simţim incapabili şi cuprinşi de tristeţe, să-l invocăm pe bunul Isus. El ni se va uni mai mult nouă pentru a ne susţine şi pentru a ne asigura perseverenţa. Va lucra împreună cu noi până când vom împlini opera sfinţeniei noastre, pe care El însuşi o va perfecţiona.

Trebuie să perseverăm pe drumul pe care l-am început, să ne rugăm şi ne gândim des la aceste adevăruri: bunul Isus nu a fost mulţumit să plătească Tatălui pentru noi ci vrea să fie şi modelul viu al vieţii noastre supranaturale.

Iată deci modelul pe care noi trebuie să-l urmăm. Treizeci de ani a trăit o viaţă normală şi ascunsă, dând exemplu de perfectă ascultare şi sacrificiu. Muncea şi se ruga Tatălui veşnic învăţându-ne astfel că, dacă cu adevărat dorim, ne putem sfinţi prin activităţile normale ale vieţii. A trăit în mijlocul oamenilor şi a evanghelizat poporul ales. A trudit, a suferit de sete, de foame, a experimentat oboseala. A experimentat prietenia unora şi ingratitudinea altora, izbânde şi persecuţii; şi-a petrecut viaţa precum fiecare om, în relaţii de prietenie cu lumea.

Noi credem că, fiind El Dumnezeu, a suferit mai puţin dar, pentru că era om şi Dumnezeu în acelaşi timp, dotat cu o minunată sensibilitate, simţea mult mai mult decât noi simţim, nerecunoştinţa oamenilor pe care El i-a răscumpărat.

De pe tronul crucii a făcut Isus cele mai mari cuceriri şi continuăm a vedea cum multe persoane se consacră carităţii întru totul; sunt fericiţi când pot suferi câte ceva pentru bunul Isus şi, chiar şi atunci când natura umană se opune, cu mult curaj şi cu multă iubire îşi acceptă crucea pentru ca să se asemene tot mai bine Învăţătorului lor, suferind cu El şi pentru El.

Dar noi? Ne lamentăm când suntem obosiţi, necăjiţi, persecutaţi şi lipsiţi de cele necesare? Nimic nu ne va părea prea greu când ne vom gândi la sărăcia Dumnezeului nostru, la umilinţa sa, la suferinţele sale, tulburările sale.