Luni din Săptămâna Mare, Roma 19 aprilie 1943

El pan 6, 17-33

Să medităm, iubite fiice, în aceste zile asupra patimii lui Isus; astăzi să-l contemplăm pe Isus în Grădina Măslinilor şi apoi arestarea lui.

Isus se retrage în Grădina Măslinilor pentru a se ruga în acel loc liniştit şi pentru că acolo Iuda, ce ştia de obişnuinţa lui Isus de a se reculege în linişte, trebuia să-l găsească. S-a retras în Grădina Măslinilor pentru ca tot dintr-o grădina să înceapă Opera Răscumpărării, dat că în grădina din Paradisul pământesc a început decăderea speciei umane.

În necazul şi durerea care-l copleşesc, Isus începe cu deliberata lipsă de orice fel de consolare sensibilă. Permite dezlănţuirea sensurilor sale pentru ca şi durerile să se manifeste.

Durerile sale sunt cauzate de către mulţimea nenumărată de păcate a lumii întregi, ca o injurie adusă lui Dumnezeu; sunt cauzate de chinurile veşnice pe care le vor suferi fii săi din cauza păcatelor; suferă pentru nerecunoştinţa şi pierzania multor oameni ce nu vor profita de Întruparea sa, Răscumpărarea pe care El o oferă, precum şi Sacramentele; nerecunoştinţa şi pierzania poporului ales, obstinat în nerecunoaşterea timpului în care a fost vizitat; pentru pierderea lui Iuda care i-a fost alături; pentru păcatul Sf-lui Petru; scandalizarea ucenicilor şi suferinţa Preasfântei sale Mame.

Cuvintele pe care Isus le adresează ucenicilor săi: “Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!”, demonstrează, fiicele mele, intensitatea suferinţei sale datorită iubirii sale. Durere ce-i putea provoca moartea, omului Isus, dacă nu s-ar fi menţinut în viaţă pentru a-şi consuma martiriul.

Şi oamenii, în loc să-i fie recunoscători, îl jignesc, îşi bat joc de pătimirea lui şi risipesc harurile Răscumpărării sale.

Isus permite celor trei apostoli pe care-i iubea să participe la suferinţa lui, la fel cum le-a permis să participe la preamărirea lui pe Muntele Tabor, şi-i avertizează că pentru a nu cădea în ispită trebuie să vegheze şi să se roage.

Isus se retrage în rugăciune pentru a ne învăţa că pentru a evita tristeţea trebuie să vorbească cu Dumnezeu nu cu oamenii, Dumnezeu, Părintele consolării. Se îndepărtează de ucenicii săi pentru a se priva de consolarea şi compania lor.

Fiicele mele, în singurătate Isus caută consolarea voind să evite distragerea. Exercită o umilinţă profundă rămânând pentru o lungă perioadă de timp cu chipul său divin prostrat la pământ; exercită o mare încredere exclamând: “Tată-l meu”; ne învaţă abnegarea extraordinară a voinţei cerând să se împlinească nu voinţa sa ci voinţa Tatălui.

Iubitor îi mustră pe ucenicii săi care s-au lăsat prinşi de somn spunându-ne că în timp ce noi oamenii dormim El se îngrijeşte de noi, veghează asupra mântuirii noastre. Îi este milă de această limită a ucenicilor pentru că este cauzată de fragilitatea noastră. Faptul că adormim în timpul rugăciunii, deşi ne străduim să rezistăm, este una dintre acele lipsuri cauzate de fragilitatea noastră, fiicele mele.

Din nou se retrage pentru a se ruga, voind prin aceasta să ne înveţe perseverenţa în rugăciune, şi spune: “Tată, dacă nu este posibil ca să treacă acest potir fără ca să-l beau, să se facă voinţa ta”.

Se ridică şi, întorcându-se la ucenicii săi îi lasă să doarmă, fiindu-i milă de slăbiciunea lor. Totuşi, acest lucru sporeşte durerea lui pentru că nu se găseşte cineva ca să-l consoleze, nici în cer şi nici pe pământ. Perseverând, pentru a treia oară se retrage în rugăciune, şi Tatăl trimite din cer un înger ca să-l mângâie şi să-l preamărească pe Fiul, amintindu-i pentru ce era necesară răscumpărarea, şi Isus ascultă cu multă umilinţă.

Isus asudă sânge în abundenţă, fie din cauza tristeţii şi neliniştilor care-l asaltau cu violenţă, fie din cauza efortului cu care înfrunta patima sa rezistând prin puterea iubirii sale imense şi dorinţei de a-şi vărsa sângele mai înainte de chinurile care aveau să urmeze, fie din cauza durerilor pe care i le cauzau trupul său mistic, aleşii săi.

Slăbit datorită pierderii sângelui, Isus nu are pe nimeni lângă El pentru a-i primeni chipul scăldat în sânge. Îndepărtând de la sine orice fel de teamă, se ridică, resemnat prin rugăciune, învăţându-ne astfel eficienţa rugăciunii.

Revine la ucenicii săi şi-i anunţă că se apropie cel ce avea să-l dea în mâinile duşmanilor săi. Dă dovadă de mărinimia inimii sale nevoind să-i certe pentru lipsa lor de veghe şi nici măcar nu reia subiectul.

După sărutul lui Iuda, Isus este arestat de către soldaţi şi condus în casa lui Anna. În ace sărut a lui Iuda stă întreaga sa perfidie. Pentru bani a conspirat cu duşmanii lui Isus, vorbindu-l de rău pe Învăţătorul său. Perfid este comportamentul său întrucât, profitând de lucruri bine cunoscute lui pe seama Învăţătorului şi locul în care se găsea, vine la El, însoţit de o mulţime de soldaţi, ca şi cum ar fi recunoscut în Isus un rău-făcător; îl salută cu un ipocrit şi insolent sărut de pace. Perfidie este şi în titlul prin care i se adresează lui Isus: „Învăţătorule”.

Fiicele mele, Isus îl întâmpină pe Iuda cu mare durere şi tristeţe în suflet şi cu o blândă mustrare i se adresează: „Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?”. Isus înaintează spre soldaţi, arătându-le acestora puterea lui, împiedicându-i să se apropie de El, deşi trădătorul dăduse semnalul.

Spunând numai „Eu sunt”, Isus îi doboară la pământ pe duşmanii săi, la fel cum l-a doborât pe Saul pentru a-l mântui. La fel, prin cuvintele lui, îi va înspăimânta pe cei răufăcători în ziua judecăţii. Isus înstrună avântului mulţimii nepermiţându-i să se apropie de Apostoli, precum şi agitaţia acesteia, dar nu-i opreşte din orbirea lor voluntară, dat că El dorea să moară. Prin minune, aruncându-i pe toţi la pământ le arată acestora că El este Dumnezeu şi moare pentru a împlini voinţa Tatălui său, ci nu voinţa lor. Spune acestora: “Oare să nu beau potirul pe care mi l-a dat Tatăl?”

Fiicele mele, la arestarea lui Isus sentimentele persoanelor de faţă sunt opuse. Iuda este duşman deşi aparţinea şcolii lui Isus; schingiuitorii, duşmanii declaraţi, îl urăsc; Apostolii îl iubesc dar îl abandonează. Petru simte că trebui să se opună şi-l loveşte pe Malcu, dar Isus, îi calmează pe toţi şi-i vindecă urechea. El răsplăteşte cu binele pe duşmanul său şi bine-i face şi lui Petru evitând să fie persecutat pentru opoziţia lui faţă de autorităţile publice. Isus spune: “Acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului”, dându-le voie să-i maltrateze trupul său divin. Atunci încep injuriile împotriva lui, mâinile cu care a împlinit atâtea fapte bune îi sunt legate, îl lovesc cu picioarele şi cu tot ce au la îndemână, în toate părţile corpului. Şi Apostolii îi întristează inima pentru că fug înfricoşaţi. Cu câtă durere ochii lui Isus îi privesc pe Apostolii pe care El îi iubea atât de mult!

Şi noi, Slujitoare a Iubirii sale Milostive, de frica suferinţei, vom avea oare curajul de al abandona pe Isus, singur în durerea lui, în loc să-l apărăm în aceste timpuri în care atât de mult este persecutat?