Vineri din Săptămâna Mare, Roma 23 aprilie 1943

El pan 6, 88-126

Iubite fiice, să medităm astăzi asupra celor şapte cuvinte pe care bunul Isus le-a pronunţat de pe cruce.

Cu primele cuvinte Isus cere: “Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac”. Se roagă pentru cei ce-l torturează şi-l jignesc. Nu cere să coboare asupra lor foc din ceruri, ci ca focul iubirii şi al părerii de rău să inunde inimile lor.

Se roagă pentru ei scuzându-i pentru că, cu adevărat, mulţi dintre cei ce sunt acolo nu ştiu ce fac, chiar dacă o mare parte ai căror ignoranţă este vinovată pentru că este falsă.

Se roagă cu multă umilinţă ridicându-şi ochii la cer,adresându-se Tatălui, care-l şi ascultă. Mulţi dintre ei sunt mai apoi convertiţi de către Sfântul Petru.

Al doilea cuvânt a lui Isus este adresat tâlharului cel bun: “Astăzi vei fi cu mine în Paradis”. Tâlharul cel rău sporeşte ocara lui Isus unindu-se celor care-l oropseau pe El, stând pe cruce. Tâlharul cel bun însă, prin convertirea sa, împlineşte un act eroic; el se răsteşte celui din stânga cu cuvinte foarte grele: “Nici ţie nu ţi-e frică de Dumnezeu deşi împărtăşeşti aceeaşi soartă?”.

Tâlharul cel din dreapta îşi mărturiseşte vina pentru care merită pedeapsa pe care o îndură şi, în faţa lui Pilat şi a iudeilor care l-au condamnat, recunoaşte nevinovăţia lui Isus. În timp ce ucenicii se împrăştie şi fug şi cei cel cunosc pe Isus tac, el mărturiseşte că Isus este Domn şi Rege, cu umilinţă pentru că se consideră nedemn. Nu-i cere împărăţia lui ci doar să-şi amintească de el. Îl mărturiseşte nu pentru că a ascultat cuvântările lui Isus sau pentru că a văzut minunile înfăptuite de către El, ci doar pentru că acum admiră infinita răbdare şi sfinţenie.

Cuvintele lui Isus: “Astăzi vei fi cu mine în Paradis”, fiicele mele, sunt rod al rugăciunii. Isus îi iartă vina tâlharului şi pedeapsa meritată şi-i asigură intrarea imediată în Paradis.

Primul dintre cei doi tâlhari, fiicele mele, este figura celui nefast care provoacă în noi frica de vanitate, prezumţie; celălalt însă, este imaginea celui predestinat şi provoacă în noi încrederea.

Al treilea cuvânt: “Femeie, iată fiul tău” … “Iată mama ta”. Preasfânta Fecioară Maria la picioarele crucii este martirul martirilor în marea-i iubire faţă de Fiul său, din cauza turmentărilor intense ale lui Isus şi pentru marea sa compătimire gândindu-se cât îndură Isus pentru păcatele altora.

Isus, deşi suferind, se preocupă de mama sa şi-i încredinţează un fiu. O numeşte „femeie” pentru a arăta că inima lui nu este legată de carne şi sânge. Îi dăruieşte Preasfântei fecioare o inimă de mamă faţă de Sfântul Ioan şi de aceea ea ne consideră fii, din voinţa Fiului său.

Când Isus, privindu-l i s-a adresat Sfântului Ioan zicându-i: "Iat-o pe mama ta”, i-a dăruit o mamă şi prin Sfântul Ioan ne-a dăruit-o nouă tuturor, voind să nu ne lase orfani. Pune în Sfântul Ioan duhul fiului faţă de Preasfânta Fecioară şi el o i-a la sine pentru că aşa a predispus Învăţătorul său. Isus i-a dăruit-o pentru că şi el a fost perseverent în participarea la pătimirea lui, pentru iubirea şi curăţia lui.

Al patrulea cuvânt este: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Întunericul este semnul tristeţii pentru moartea Creatorului lor, este un voal peste ochii duşmanilor pentru a nu-i vedea chipul Mântuitorului lor şi astfel să înceteze batjocura lor.

Sunt precum noaptea tăcută la a cărei umbră şi tăcere Isus, pe cruce, singur, se poate ruga, El împreună cu Tatăl, ca atunci când se retrăgea singur pe munte, după o lungă zi de cuvântări. Sunt un semn al indignării lui Dumnezeu împotriva poporului nerecunoscător.

Blând, Isus se lamentează pentru abandonul interior pe care-l experimentează pentru că Tatăl permite suferinţa lui, fără vre-un moment de odihnă pentru trupul său. Divinitatea lui ha privat umanitatea lui de orice consolare sensibilă; poporul ales l-a renegat; ucenicii săi au fugit şi ştie că mii de suflete vor dispreţui Sacramentele. Cuvintele dureroase ale lui Isus sunt ca o spadă pentru Preasfânta Mamă ce-i cere Tatălui să nu-şi abandoneze Fiul îndurerat.

Prin blânda sa plângere Isus vrea să ne înveţe că şi noi ne putem lamenta cu blândeţe prezentându-i lui Dumnezeu suferinţele noastre, pentru ca El să ne ajute şi să uşureze crucile noastre.

Al cincilea cuvânt este: “Mi-e sete”. Isus manifestează setea sa trupească datorită faptului că a pierdut mult sânge, şi deci, vinele şi organele sunt arse; sete îi este şi datorită faptului ziua întreagă a trecut fără ca El să înghită o picătură de apă. Are o sete spirituală, aceea de a împlini voinţa Tatălui, de a suferi şi mai mult din iubire faţă de noi, pentru ca toţi oamenii să profite de pătimirea şi moartea lui.

Cu aceste cuvinte Isus ne învaţă să expunem nevoile noastre, fără a insista sau replica, cu resemnare şi umilinţă; ne învaţă să alergăm la Dumnezeu în nevoile noastre.

Duşmanii lui Isus cu cruzime îi întind buzelor sale un burete înmuiat în oţet. Nu se găseşte cine să-i potolească setea, nici chiar Preasfânta Fecioară, dat că împrejurul crucii stau duşmanii lui Isus; acest gest de cruzime augmenta suferinţa Maicii sale.

Nouă, Slujitoarelor Iubirii Milostive, trebuie să ne fie sete de a împlini voinţa lui Dumnezeu, să dorim nespus apa harului, sete de iubirea lui Dumnezeu în schimbul iubirii creaturilor, sete de fericirile cereşti.

Al şaselea cuvânt este: “Totul s-a împlinit”. Pronunţând aceste cuvinte Isus îşi fixează privirea asupra tuturor figurilor care-l reprezintă încă de la începutul lumii, asupra sacrificiilor şi ceremoniilor vechii alianţe, acum împlinite, asupra scopului pentru care a coborât în această lume, asupra misiunii pe care Tatăl i-a încredinţat-o pentru expia pentru păcat, de a învinge diavolul şi moartea, de a fi Învăţătorul unei perfecte doctrine, mai mult cu exemplul decât prin cuvinte, şi asupra turmentărilor din momentul Întrupării şi până în acel moment.

Al şaptelea cuvânt este: “Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul”. Isus strigă cu putere, clar, sonor, pentru a manifesta victoria obţinută asupra păcatului, a infernului şi a morţii. Exprimă sentimentul sufletului său atunci când acesta se despărţea de trup, ce timp de treizeci şi trei de ani l-a însoţit şi l-a ajutat în opera Mântuirii.

Isus, punându-şi sufletul în mâinile Tatălui, pune şi sufletul aleşilor săi ce, aşa cum Sfântul Paul afirmă, formează un singur duh cu al său.

Pronunţând aceste cuvinte Isus apleacă capul pentru a indica ascultarea sa faţă de Tatăl, indică greutatea păcatelor noastre care-i capul în momentul morţii sale, indică Limbul, locul unde va coborî sufletul său.

Isus moare din cauza durerilor teribile, slăbit şi lipsit de sânge, cu chipul asudat, după ce a împlinit misiunea sa de Învăţător, Păstor, Mare Preot, Mântuitor şi Soare al Dreptăţii ce luminează lumea cu doctrina sa.

Preasfânta Fecioară stă lângă crucea lui Isus, gemând şi plângând. Sunt de faţă şi câteva cete de îngeri trimişi de Tatăl nu pentru a-i uşura suferinţele Fiului ce pentru al onora. Undeva lângă cruce stă şi diavolul căutând în Isus ceva ce poate fi al său dar rămâne învins şi înlănţuit.

Iată care au fost, fiicele mele, minunile împlinite în ceasul morţii lui Isus. Catapeteasma templului s-a rupt în două, pentru a ne spune că tainele cele vechile, mai înainte ascunse sub umbrele şi figurile Legii vechi şi pentru păcatele noastre, se deschid, de acum înainte, cunoaşterii oamenilor. Era şi semn al oribilului sacrilegiu şi blestem comis de acel popor sacrificându-l pe Fiul lui Dumnezeu.

Pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au mişcat de la locul lor; s-au deschis mormintele şi mulţi au înviat din morţi, semn al sentimentelor creaturilor insensibile faţă de Creatorul lor. Au urmat multe convertiri, printre care şi cea a Centurionului care-l păzea pe Isus; la auzul cuvintelor înspăimântătoare ale Mântuitorului când îşi dădea duhul şi acele semne în natură a exclamat: “Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Soldaţii ce îl păzeau şi mulţimea prezentă, au coborât înspăimântaţi în oraş. Prin aceste măreţe semne se manifestă gloria Celui care a murit, precum şi răutate poporului.

Fiicele mele, Isus de la catedra crucii ne învaţă iubirea şi sacrificiul, caritatea şi felul de a ierta. El se manifestă prin suprema umilire, aceea a crucii, pentru că niciodată să nu se poată preamări în prezenţa lui mândria cărnii.

Fiicele mele, numai în crucea lui Isus ne vom găsi mântuirea.

Să medităm acum asupra lui Isus, mort, şi cum pregătesc trupul său preasfânt; asupra trofeelor victoriei, depunerea lui de pe cruce, singurătatea Preasfântei Fecioare; soldaţii care păzeau mormântul.

Iudeii i-au cerut lui Pilat să dea ordine să li se rupă oasele picioarelor celor răstigniţi şi să-i depună de pe cruce, din ură faţă de Isus, pentru a-l jigni şi acum că este mort, sau să-l facă să sufere mai mult dacă mai este viu, pentru că văd cum poporul începe să regrete cele întâmplate; vor acest lucru şi pentru faptul că Legea lor cerea ca răufăcătorii să fie coborâţi de pe cruce în aceiaşi zi în care au fost executaţi.

Ajunşi la Isus şi văzându-l mort, nu i-au rupt oasele picioarelor pentru că scris este ca Mielului Pascal, imaginea lui Isus, să nu-i fie frânt nici-un os.

Lovitura de lance cu care unul dintre soldaţi l-a lovit pe Isus, perforându-i inima, este foarte dureros pentru Preasfânta Mamă, dat că Isus, mort, nu mai putea simţi şi, rana-i deschisă din care curg Sânge şi Apă, indică că era mort. Isus permite acest lucru voind să ne arate inima sa, locul refugiului nostru împotriva agresiunii infernului; permite acest lucru pentru a lăsa să-i curgă şi puţinul sânge care-i mai rămăsese şi pentru a arăta eficienţa pătimirii sale ce, prin apa harului spală păcatele, stinge ardoarea concupiscenţei şi produce Sacramentele noii Legi; pentru a ne arăta că din coasta lui se naşte Sfânta Biserică, Mama tuturor celor vii, la fel cum din coasta lui Adam se născuse Eva.

Să vedem care sunt măreţele trofee a marii victorii pe care Salvatorul nostru le-a obţinut pe Calvar împotriva morţii şi a infernului. Ele sunt semnele turmentărilor sale infinite pe care a voit să le păstreze în El însuşi pentru a arăta că a putut, a ştiut şi a voit să ne mântuiască prin armele umilinţei, a mortificării, sărăciei extreme, injuriilor, durerilor şi înfruntărilor, împotriva superbiei şi a onorurilor, a avariţiei şi a bogăţiilor, împotriva concupiscenţei şi plăcerilor.

Sunt izvoarele vieţii veşnice din care râuri de haruri pentru sufletul nostru, mai ales prin Sacramente şi alte mijloace, fiind pătimirea Dumnezeului nostru izvor nesfârşit, ale cărui virtuţi se extind peste tot şi în orice timp, în nenumărate feluri. Sunt porţile luminii infinite, mereu deschise mântuirii prin care, Regele măririi, răstignit, pe toţi ne cheamă să intrăm în Paradisul Bisericii Sfinte, pentru a bea din apa mântuitoare a Sacramentelor sale, pentru a ne hrăni cu hrana fericirilor şi pentru al urma în pelerinajul nostru prin deşertul vieţii, până a ajunge în ţara făgăduinţei a eternităţii.

Sunt cinci feluri sau imagini prin intermediul cărora Mântuitorul nostru, desfăşurând-şi misiunea sa de Avocat al nostru, ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, în cer şi în tabernacol, i le arată mereu Tatălui, prezentându-i meritele sale infinite. Cele cinci răni, fiicele mele, sunt cinci focuri de lumină cerească ce împrăştie întunericul lumii şi, luminează sufletele din cerul supranatural al harului şi măririi, pentru că alimentează virtuţile lor în focul infinit al Soarelui Dreptăţii.

Coborârea de pe cruce.

Cererea lui Iosif di Arimatea, discipolul lui Isus (pe ascuns însă, nevoind să piardă respectul oamenilor) pe care i-o adresează lui Pilat şi prin care-i cerea trupul lui Isus, este rodul eficienţei pătimirii. El, învingând respectul uman şi teama care-l paraliza, dă exemplu de curaj şi iubire, atunci când nimeni nu are curajul de a se apropia de sfântul trup de teama iudeilor. Colaborarea lui Nicodim, om nobil şi drept, la coborârea trupului lui Isus de pe cruce, ne învaţă că uniunea oamenilor buni şi puternici are o mare eficacitate în înfăptuirea binelui.

Depunerea trupului sfânt are loc cu multă atenţie şi reverenţă, cu mult respect, iubire, blândeţe. Acest lucru ne învaţă că Isus, ce din ascultare s-a urcat pe lemnul crucii, tot din ascultare coboară, dat că fără autorizaţia judecătorului, cei executaţi nu puteau fi coborâţi de pe cruce.

Sărută picioarele sfinte şi mâinile Mântuitorului, îl pun în braţele Preasfântei Fecioare ce, îl sărută şi-l spală cu lacrimile sale; alături de ea stau Sfântul Ioan, Maria Magdalena şi alte femei.

Înmormântarea lui Isus

Îmbălsămează trupul lui Isus cu smirnă şi aloe, pentru a indica cât de mult acel trup a fost legat de simbolurile legate de smirnă. La fel doreşte ca Slujitoarele sale, să îmbălsămeze inimile lor cu virtuţile carităţii, iubirii şi sacrificiului. Învăluiesc trupul lui Isus într-un giulgiu curat şi nou; curată şi nouă trebuie să fie inima Slujitoarelor Iubirii sale. Nou pentru că în el trebuia să fie depus Isus; curat pentru că era liber de orice fel de afect care să nu fie pentru Isus; suavitatea este datorată carităţii şi albeaţa este datorată curăţiei conştiinţei.

Conform uzanţei, capul îi este învelit într-un ştergar. Înhumat într-un giulgiu, un ştergar, unguente şu un mormânt împrumutat, Isus ne învaţă să dăruim cu plăcere inima noastră, trupul, sensurile şi puterile noastre. El posedă întreaga noastră existenţă atât cât noi alegem să i le dăruim dar suntem liberi să i le retragem şi să le dăruim duşmanilor noştri în timp ce EL, precum un îndrăgostit abandonat, aşteaptă să-i dăruim ceea ce-i aparţine.

Deseori, cu nerecunoştinţă, noi îi refuzăm lui Isus iubirea noastră şi o dăruim creaturilor. Lui îi oferim o inimă pătată cu iubirea carnală, o conştiinţă pătată că păcate şi un giulgiu murdărit cu egoismul nostru şi lipsa de caritate.

De multe ori, Isus, după ce toată ziua a cerşit iubirea noastră, este nevoit să se retragă văzând cum mormântul inimii noastre este ocupat de iubirea pentru creaturi şi văzând cum noi ne satisfacem pasiunile noastre, duşmanii lui Isus şi a sufletelor noastre.

Câtă durere pentru sărmanul Isus! Cu câtă tristeţe ne priveşte aşteptând să vadă dacă ne întoarcem la El!

Mormântul unde-l aşează pe Isus este nou, săpat în stâncă cu lovituri de târnăcop, şi acest lucru ne învaţă că în El va fi înmormântat Isus Cristos, Piatra vie prelucrată cu lovituri de fapte bune.

Singurătatea Preasfântei Fecioare Maria

Ea, după ce l-a adorat pe Fiul său divin şi sfânta cruce, străpunsă de durere, cu multă atenţie pentru sângele lui Isus împrăştiat pe pământ, se retrage în casa ei; este recunoscătoare faţă de acei oameni buni pentru fapta săvârşită şi le promite lor un premiu. În sfârşit, singură, permite sentimentelor şi lacrimilor sale să se exprime, într-un tandru colocviu cu Părintele veşnic, cu sufletul Fiului său prezent acum în Limb, şi cu trupul său închis în mormânt.

Sufletul lui Isus, coborât în Limb pentru a consola şi elibera sufletele prietenilor săi, nu uită de ai săi ce tulburaţi, s-au împrăştiat şi, cu divina inspiraţie, îi adună în jurul Preasfântei Fecioare, pe care o încurajează cu speranţa învierii. Preasfânta Fecioară obţine iertare pentru mârşava lor fugă, şi consolează femeile îndurerate ce, după Sărbătoarea Paştelui, caută alte unguente cu care să ungă trupul lui Isus.

Iudeii numesc câţiva paznici la mormânt, injuriindu-l astfel pe Isus; ei îi amintesc lui Pilat că Isus era un mincinos şi un seducător, şi temeau să nu fure ucenicii trupul lui Isus şi să spună că a înviat; au sigilat deci mormântul fiindu-le teamă, fiicele mele, de ceea ce nu ar fi trebuit să se teamă.

La fel i se întâmplă religioasei care vrea să fie avizată când se întoarce Superioara. Diavolul îi închide ochii credinţei pentru ca să comită nelegiuiri, crezând că nimeni nu o vede, şi apoi teme ca nu cumva să fie acuzată; teme ceea ce nu ar trebuie să o preocupe, s-o înspăimânte şi batjocoreşte ceea ce ar trebui să respecte, fără a ţine cont că faptele sale sunt mereu prezente în faţa ochilor lui Dumnezeu.

Din vigilenţa iudeilor, fiica îndărătniciei lor, Divina Providenţă dobândeşte efectele contrarii intenţiilor lor căci evenimentul Învierii se răspândeşte în popor; la fel se va întâmpla şi religioaselor care, dispreţuindu-l pe Isus, continuă în îndârjirea lor. Trupul lui Isus a rămas integru pentru că era unit Dumnezeirii; putem fi siguri că, la fel şi inimile noastre, chiar dacă această mână de pământ va sfârşi într-un mormânt, vor rămâne integre dacă vor rămâne unite lui Isus, vor fi neatinse de corupţie şi departe de iad.

Eu cred că toate atributele Bunului nostru Isus sunt în slujba iubirii. El se foloseşte de înţelepciunea lui pentru a repara greşelile noastre, de dreptatea lui pentru a îndrepta cărările noastre deviate, de bunătatea şi milostivirea sa pentru a ne consola şi a ne umple de beneficii, de atotputernicia sa pentru a ne salva şi ocroti.