Sâmbătă din Săptămâna Mare, Roma, 24 aprilie 1943

El pan 6, 127-145

Iubite fiice, să medităm astăzi asupra Învierii triumfale a lui Isus şi coborârea lui în Limb. Inima raţională a lui Isus, unită cu divinitatea, coboară în Limb unde îl aşteaptă sfinţii ce, aşteptând să fie eliberaţi de Isus în ceasul Învierii, nu se bucură încă de fericire.

Inima lui Isus coboară în acea închisoare arătându-ne umilinţa şi caritatea lui, mergând El în persoană ca să-i elibereze, când putea să o facă printr-un simplu act de voinţă sau folosindu-se de îngeri.

Intrarea lui în Limb însoţit de îngeri este victorioasă. Prin sângele său vărsat se rup încuietorile închisorii şi prin prezenţa lui Isus iluminează toate inimile care sunt acolo şi vin inundate de lumina măreţiei. Imensă este bucuria lui Isus când eliberează acele suflete şi îşi menţinea promisiunea făcută tâlharului cel bun.

Isus, împlinind Scripturile, anticipează momentul învierii pentru a o consola pe Maica sa îndurerată şi pe prietenii săi, pentru a-i ajuta pe ucenicii săi necredincioşi şi pentru a înveseli lumea cu lumina sa.

Isus comunică măreţia sa multor prieteni, făcându-i să învie glorioşi în trup şi suflet, dorind să ne arate atotputernicia sa şi să ne dăruiască speranţa în învierea sufletului la viaţa cea nouă, dacă suntem prietenii săi.

Prin înviere Tatăl veşnic îl recompensează pe Fiul cu o imensă măreţie pentru umilinţa lui; durerile sale le răsplăteşte cu o bucurie inefabilă; sărăcia lui cu o domnie absolută. Isus îi răsplăteşte pe credincioşii săi în măsură cu cele făcute pentru El. Pe Preasfânta Fecioară cu un ocean de fericire, pe Magdalena cu consolare în durerea ei, pe Petru cu părerea de rău şi, ca prieten bun, transformă în bucurie tristeţea credincioşilor săi care-l, credeau pierdut.

Isus apare Preasfântei Fecioare şi îngerii femeilor îndurerate. Isus, în infinita sa bunătate, după înviere, a rămas patruzeci de zile în mijlocul lor pentru a-i consola.

De multe ori le-a apărut pentru a aduna oile sale risipite, pentru a-i consola pe cei îndureraţi, dat că El este Bunul Păstor şi Tată nespus de bun.

Îi apare Preasfântei Fecioare când ea, profund îndurerată pentru durerile Fiului său, de trei zile era în adâncă contemplare, şi-i spune printre lacrimi dulci şi afectuoase suspine: „Ridică-te, gloria mea, trezeşte-te din somnul morţii”.

Îi apare strălucitor şi frumos, însoţit de nenumăraţi îngeri şi sufletele pe care le-a eliberat din Limb. Acestea di urmă îi mulţumesc Preasfântei Fecioare pentru colaborarea ei la opera Răscumpărării. Isus, cu bucurie dumnezeiască şi spre mai marea fericire a Preasfântei Fecioare, întreţine cu ea afectuoase colocvii şi, îmbrăţişând-o, îi revelă marile secrete ale cerului şi-i promite că se va întoarce la ea de mai multe ori.

În dimineaţa duminicii învierii, dând exemplu de stăruinţă şi fără teamă de soldaţii de pază şi nici de piatra grea care închidea mormântul, Magdalena şi femeile îndurerate, se îndreaptă spre mormânt pentru a-i unge trupul lui Isus. Ajunse, văd piatra de la mormânt îndepărtată şi un înger frumos care le anunţă învierea; le porunceşte să ducă vestea Apostolilor pentru a nu se mai simţi abandonaţi, în mod particular pe Petru să-l înştiinţeze. Intrate în mormânt, ele zăresc doi îngeri care le anunţă acelaşi lucru; perseverenţa merită mai multă consolare.

Fiicele mele, Magdalena se distinge pentru fervoarea ei, plânsul şi neliniştea cu care-l caută pe Isus, şi astfel, în timp ce celelalte femei, Petru şi Ioan care, aflând vestea lor, au venit în grabă la mormânt, se retrag, ea rămâne neclintită, mai căutând încă trupul Dumnezeului său. Se apropie de mai multe ori şi, chiar dacă îi vedea pe îngeri, nu-şi şterge lacrimile dat că vederea creaturilor nu o consolează.

Isus îi răsplăteşte această iubire şi, pentru a o excita mai mult, apare în spatele ei pentru ca ea să se întoarcă pentru a-l vedea. Îmbrăcat ca un grădinar, ea nu l-a recunoscut. Isus o întreabă de ce plânge; vrea să-i arate că are prea puţină credinţă dat că-l crede mort pe Cel ce-i viu şi glorios.

Magdalena, dat că nu-l recunoscu-se, îl întreabă: “Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus, şi eu îl voi lua”. Iubirea şi durerea o face să vorbească fără să gândească, cu mintea şi inima de parte, gândindu-se numai la Iubitul său şi promiţând mult mai mult decât putea; acestea sunt, fiicele mele, dovezile iubirii.

Răsplătind iubirea sa fervoroasă, Isus i se descoperă spunând: “Maria”. transformându-se îndată tristeţea inimii ei în bucurie şi cu mintea luminată, îl strigă cu reverenţă şi iubire: “Învăţătorul meu”. I se aruncă la picioare ca să i l sărute dar Isus nu i-a permis; a voit să-i arate că puţina credinţă de care a dat dovadă şi s-o înveţe că, de acum înainte, trebuie să-l trateze cu mai mult respect, reverenţă şi iubire.

Isus îi spune: “Mergi şi spune-le fraţilor mei că mă duc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru”. Astfel îi ajută să înţeleagă că măreţia Învierii nu a schimbat condiţia lui şi deci, va continua să-i numească fraţi.

Magdalena le ajunge din urmă pe femei (iubirea face să zboare), le povesteşte cele văzute de ea şi face să crească în ele dorinţa de a-l vedea pe Isus. Domnul, pentru a le răsplăti fapta lor din noaptea precedentă, le apare şi lor spunându-le: “Pace vouă”. Ele, inundate de bucurie, i se apropie, îl adoră şi-i sărută picioarele. Acum şi Magdalena poate împlini ceea ce mai înainte Domnul îi negase.

Acestor femei Isus le încredinţează această misiune: “Spuneţi-le fraţilor mei să meargă în Galilea pentru că acolo mă vor vedea”. Vrea, astfel, să arate blândeţea lui numindu-i fraţi; vrea ca, la marginea Ierusalimului, fără frica iudeilor, să se bucure, în linişte, de prezenţa lui. La fel şi pe noi ne-a îndepărtat de vacarmul lumii, dându-ne posibilitatea să ne bucurăm în El. Fiicele mele, să învăţăm de la Magdalena şi celelalte femei iubirea de Dumnezeu, grija şi umilinţa.

Apostolii nu le cred pe femei, demonstrând astfel neînduplecare în părerile lor. Acest lucru demonstrează cât de eroica este credinţa în ceea ce nu se vede, chiar dacă nu trebuie să se dea crezare a tot ceea ce se aude spunând.

Petru şi Ioan, figuri ale vieţii active şi contemplative, aleargă la mormânt ca să verifice cele spuse de către femei. Lui Petru, pe când stătea de o parte, îi apare Învăţătorul la picioarele cărui Petru se aruncă, plângându-şi propriul păcat cu mare ruşine; obţine certitudinea iertării şi sfaturi înţelepte. El povesteşte Apostolilor apariţia şi cu toţii îl cred pentru că se încred în cuvântul său autoritar şi exclamă în cor: “Domnul a înviat cu adevărat şi i-a apărut lui Simon”.

El doreşte iubirea noastră pe care o cerşeşte chiar şi după ce ne-a văzut căutând toată viaţa numai satisfacţia patimilor noastre cele mai ruşinoase. Chiar şi atunci când îl jignim, El îşi întoarce privirea în altă parte, dar nu se îndepărtează de noi şi nu ne abandonează. Ne întinde mâna din nou pentru a ne ajuta să ieşim din acea febră care ne consumă; ne iartă şi ne invită să-l urmăm din nou cu mai multă iubire.