Gloria lui Dumnezeu

El pan 8, 1-25

Esenţa inteligibilă a lucrurilor
Avem demnitatea de a fi fii ai lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să trăim aceiaşi viaţă cu a lui. Dumnezeu, fiicele mele, a voit uniunea noastră cu El. În această uniune se împlineşte fericirea noastră şi preamărirea lui. În această uniune a fericirii noastre cu preamărirea lui însă, care este ordinea pe care trebuie s-o respectăm? Le putem oare despărţi? Cum le putem uni? Aceste două împliniri au aceeaşi importanţă? Sunt de egală măsură? Sigur că nu, fiicele mele.

Gloria lui Dumnezeu este idealul suprem, absolut; binele esenţial, unicul bine necesar. Este atât de necesar şi absolut încât, mai înainte de crearea tuturor lucrurilor, era adevărul etern şi de neschimbat; nici-o creatură nu ar fi putut exista decât pentru gloria Creatorului lor.

Felul preamăririi, măsura onoarei pe care creaturile i-o datorează lui Dumnezeu pot varia la infinit, după natura şi activitatea creaturilor însăşi. Atât natura cât şi măsura sunt variabile în raport cu calitatea şi funcţia creaturilor. Îl putem preamări mai mult pe Dumnezeu în proporţie cu cât de mult noi progresăm în uniunea noastră cu El.

E posibil nici să nu ajungem la acel grad suprem de preamărire care se realizează în uniunea noastră cu Dumnezeu şi astfel singura preamărire derivă din aplicarea condamnării pe care o merităm, acea condamnă care satisface dreptatea lui. Particularele forme de preamărire nu aparţin esenţei absolute a lucrurilor, acelei necesităţi preexistente a creaţiei care este esenţa inteligibilă a lucrurilor. Aparţine însă acelei esenţe obligaţia tuturor creaturilor de a se orienta, cu toate caracteristicile, lor particulare, preamăririi Creatorului, indiferent de felul în care se realizează. Această orientare finală şi absolută care este cinstirea exterioară este, fiicele mele, absolut necesară.

Esenţa reală
Gloria divină, ce nu depinde de forma şi măsura în care se realizează, aparţine şi esenţei reale a lucrurilor. Esenţa reală este ceea ce aparţine constituţiei proprii a unei creaturi fără de care nu ar putea exista.

Preamărirea divină este atât de esenţială constituţiei reale a creaturilor că fără de ea nu ar putea exista. Ea pătrunde atât de adânc în natura omului şi domină atât de bine viaţa sa căci chiar şi cei condamnaţi, în mod forţat, îl preamăresc pe Dumnezeu, înfrânţi de către dreptate, acea glorie pe care i-au refuzat-o pe când îndurarea lui îi solicita.

Dumnezeu toate le-a creat pentru El, toate, chiar şi ziua judecăţii ultime a celui nevrednic. Vă asigur, fiicele mele, că bunătatea lui Dumnezeu nu ar putea permite răul dacă atotputernicia sa nu ar putea obţine binele şi din rău.

Fericirea noastră este parte din esenţa lucrurilor
Dumnezeu, fiicele mele, ar fi putut să nu ne creeze. Esenţa lucrurilor nu avea nevoie de existenţa noastră. Dumnezeu ne-a creat în mod deliberat, în mod gratuit, în bunătatea lui. Dar, din momentul în care am fost creaţi esenţa absolută a naturii sale precum şi natura noastră, au voit existenţa noastră pentru preamărirea lui. Şi pentru că hotărâse să ne creeze, ce îl obliga pe Dumnezeu pentru preamărirea lui să ne facă părtaşi de uniunea supranaturală prin care participăm la însăşi viaţa lui?

În libertate Dumnezeu a voit să ne facă părtaşi la fericirea lui şi a dăruit facultăţilor noastre atitudinea specială de a se uni obiectului lor, să se alimenteze, să-l asimileze, să se asimileze obiectului şi să trăiască unite acestuia.

Nevoia uniunii beatifice şi puterea de a obţine, fiicele mele, sunt prezente în toate facultăţile noastre, daruri gratuite şi splendoarea bunăvoinţei sale. Iată deci că existenţa noastră este un semn al bunăvoinţei sale nu numaidecât necesar esenţei lucrurilor. Atitudinea noastră deci, de uniune cu Dumnezeu este şi ea un semn, gratuit, al acestei bunătăţi. Nu era numaidecât necesar naturii noastre.

O putem pierde
Putem suferi în această viaţă şi să ne condamnăm pentru totdeauna fără a pierde natura noastră şi fără a distruge ordinea esenţială a,lucrurilor. Dacă bucuria noastră în această viaţă şi mântuirea veşnică ar fi esenţa inteligibilă a lucrurilor, nu am fi putut, în nici un fel, pierde nici bucuria şi nici viaţa veşnică pentru că ceea ce aparţine esenţei lucrurilor este mereu necesar şi nu poate suferi schimbări. Şi chiar dacă ar fi până şi numai din esenţa reală, la fel nu am fi putu pierde niciuna dintre aceste două lucruri fără a pierde şi natura noastră; dar, dat că le putem pierde înseamnă că nu sunt esenţiale.

Un singur lucru este cu adevărat esenţial, fiicele mele: preamărirea lui Dumnezeu, indiferent de felul în care poate fi procurată.

Putem deci şi trebuie să-l onorăm pe Creatorul nostru prin acea preamărire supremă care derivă din uniunea noastră cu El. Acestui mod de preamărire a lui Dumnezeu trebuie unită fericirea noastră.

Abuzând de liberul nostru arbitru îi putem refuza această mărire Dumnezeului şi Domnului nostru dar astfel, dreptatea lui va răzbuna violarea ordinii stabilite şi astfel, pe o altă cale deci, va primi preamărirea care i se cuvine. Noi însă nu vom obţine de la El fericirea.

Subordonarea fericirii noastre
Măreţia cerului, fericirea noastră veşnică, depinde în absolut de preamărirea lui Dumnezeu pe care, în această viaţă, o vom putea obţine numai înfăptuind totul pentru gloria lui. În cer vom fi fericiţi pentru că vom cânta preamărirea Domnului.

Cântarea preamăririi lui Dumnezeu este, fiicele mele, izvorul fericirii sfinţilor. Fericiţi sunt Doamne, cei ce locuiesc în casa ta! De ce sunt fericiţi? pentru că te vor preamări întru totdeauna.

Bucuria noastră în această lume

În această lume noi putem căuta doar satisfacţia care provine de la progresul nostru, uitând de preamărirea pe care i-o datorăm lui Dumnezeu. Această satisfacţie însă, este falsă, mincinoasă, trecătoare şi incompletă, impură şi turbată; această satisfacţie negreşit va fi expiată.

Pentru noi, în această viaţă, nu poate fi concepută o autentică satisfacţie care ocupe locul gloriei lui Dumnezeu sau s-o ignore; la fel cum nu se poate concepe salariul fără muncă, recompensa fără merite, preţul unui lucru fără a obţine acel lucru, dat că salariul depinde de serviciu şi este proporţional acestuia, recompensa depinde de merite şi preţul unui lucru depinde de acel lucru; aceasta este ordinea. La fel şi fericirea noastră, fiicele mele, depinde de gloria lui Dumnezeu şi este proporţională acesteia.

Isus a spus ucenicilor săi: «V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină». Prin aceasta i-a exortat să rămână în iubirea lui, observându-i poruncile; ca să-l preamărească pe Dumnezeu pe care Isus o numeşte «bucuria mea». Această bucurie a lui Isus, care este gloria lui Dumnezeu, trebuie să rămână în ei pentru ca satisfacţia lor să fie autentică şi deplină.

Este subordonată preamăririi lui Dumnezeu
Fericirea noastră depinde de gloria lui Dumnezeu din două motive: mai întâi pentru că este secundară acesteia. Fericirea noastră, fiicele mele, nu va putea fi antepusă gloriei lui Dumnezeu şi nici nu va putea să predomine. Gloria lui Dumnezeu trebuie să predomine în toate faptele noastre, gânduri şi dorinţe, iar interesul nostru uman trebuie să fie subordonat interesului lui Dumnezeu.

Gloria lui Dumnezeu şi fericirea omului sunt ca două feţe a unei singure pagini de carte; una este continuarea celeilalte. De aceea nu trebuie să fie separate şi nici privite în sens invers pentru ca să nu se piardă semnificaţia cărţii creaţiei. Iată deci, fiicele mele, de ce interesul uman trebuie subordonat şi coordonat de interesul divin: Dumnezeu mai întâi şi apoi eu. Mai înainte de toate preamărirea lui Dumnezeu apoi satisfacţia noastră, supusă şi conformată acesteia. Aceasta este, fiicele mele, prima parte a planului lui Dumnezeu.

Provine de la gloria lui Dumnezeu
Fericirea noastră nu numai că nu trebuie să excede, să domine său să se opună gloriei lui Dumnezeu ba chiar trebuie să se nască din aceasta, trebuie să stea în aceasta. «Cel drept se bucură în Domnul; el va tresări de bucurie în Domnul». Da, fiicele mele, bucuria celui drept este în Domnul.

Ce înseamnă fericirea celui drept? Înseamnă adevărata fericire, unica autentică pentru că este singura care se conformează dispoziţiei divine; este în Dumnezeu, vine de la Dumnezeu şi în El locuieşte.

 

Bucuria Domnului
Dumnezeu singur vrea să fie izvorul nesfârşit a fericirii noastre. În El şi numai în El vrea să fim fericiţi. În ce fel şi în ce măsură fiicele mele! Vrea să scufunde viaţa noastră în unitatea vieţii sale; vrea să ne dăruiască eternităţii şi răpirii vederii beatifice; vrea să ne îmbete cu bogăţiile casei sale şi să ne servească din belşugul plăcerilor sale.

Fericirea va fi completă astfel încât, nu numai că va pătrunde în noi dar, noi înşine vom pătrunde în ea pentru că va fi din belşug în jurul nostru şi nu vom putea ajunge la marginile ei.

„Intraţi în bucuria Domnului”. Aceasta va fi, fiicele mele, inefabila invitaţie pentru cei fideli, la banchetul veşniciei. Această bucurie va fi imensă pentru că este supranaturală; ea depăşeşte capacităţile proprii oricărei creaturi.

Dumnezeu nu se mulţumeşte numai cu preamărirea naturală care-i provine de la noi ci, în uniune cu El, ha voit să înzestreze natura noastră cu o capacitate supranaturală cu care să-L preamărim. La fel nu se mulţumeşte dăruindu-ne o capacitate naturală pentru o fericire limitată ci, ne dăruieşte o capacitate supranaturală pentru o fericire infinită. Dumnezeul meu, năruieşte făpturii noastre puterea de a se deschide întregii capacităţi supranaturale de preamărire şi de fericire, pe care i-ai dăruit-o!

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 12 luglio, 2006