Încredere şi dăruire

El pan 15, 191-195, 217-231, 246-254, 272-276, 305-311

Nu trebuie să deznădăjduim când recunoaştem cât de puţin creştem în iubire faţă de Dumnezeu; natura şi arta lucrează încet şi pentru a scoate la iveală o statuie de calitate sunt necesare multe lovituri de ciocan. La fel şi când ne pierdem curajul în faţa luptei şi ne dăm seama de nimicnicia noastră când ar trebui să rezistăm; să alergăm atunci cu încredere şi credinţă la bunul Isus şi să-i cerem ajutorul. Câţi sfinţi au ajuns la un astfel de nivel imediat şi fără să întâlnească obstacole? Sfinţenia nu este treabă de o zi căci ca să ajungem în vârf noi trebuie să urcăm treptat, încetul cu încetul, fără prea mare grabă.

Să nu ne întristăm din cauza nenumăratelor noastre căderi ci, din contra, plini de încredere, ţinând cont de slăbiciunile noastre, cu umilinţă şi încredere în bunul nostru Părinte, să alergăm la El, să-i cerem încă odată iertare şi harul de a putea relua drumul pe care am început să păşim, coste cât o costa. El, pentru că cunoaşte natura umană şi vede dorinţa şi eforturile noastre, cu calm şi răbdare, ne va perfecţiona.

Să nu uităm că unul dintre acele lucruri care ne conduc cu mai multă uşurinţă la iubirea adevărată de Dumnezeu este mulţumirea. Este un sentiment foarte nobil; pentru al menţine aprins trebuie să ne amintim foarte des de marile beneficii pe care Dumnezeu ni le-a făcut şi să vorbim despre ele cu cei care ne sunt alături pentru a stimula în noi şi în ei iubirea pentru caritate.

Foarte multe suflete au ajuns să să-L iubească pe Dumnezeu cu ardoare meditând asupra iubirii pe care dumnezeu ne-a arătat-o de pe cruce şi continuă încă să ne mai arate în Sfânta Euharistie.

Să nu credem că vom reuşi să păşim în sfinţenie fără a comite anumite păcate care să întârzie progresul nostru spiritual; acest lucru nu este imposibil decât dacă Dumnezeu, privilegindu-ne în mod special, ne va dărui harul de a evita toate păcatele lesne iertătoare.

Putem, ajutaţi de către bunul Isus, să diminuăm aceste păcate comise în mod deliberat, inclusiv numărul căderilor noastre datorate fragilităţii. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm şi să alimentăm în noi dorinţa vie de a persevera în vocaţia noastră şi să creştem zi de zi în sfinţenie, numai pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu.

Ajutorul lui Dumnezeu şi harul său

Să nu uităm că harul este un ajutor supranatural tranzitoriu prin care Dumnezeu doreşte să lumineze intelectul nostru şi pentru a întări voinţa noastră în a împlini fapte supranaturale. Acest har acţionează asupra facultăţilor spirituale, inteligenţă şi voinţă, nu numai pentru a le înălţa la ordinul divin dar şi pentru a le exercita şi a le face să împlinească fapte supranaturale. Pentru fiecare din aceste fapte ne este necesar harul actual pentru că trebuie să fie proporţionale efectul şi cauza.

Astfel, în convertire, în trecerea de la starea de păcat mortal la starea de har, avem nevoie de harul supranatural pentru a împlini actele pregătitoare de credinţă, nădejde, pocăinţă şi iubire; tot la fel şi pentru a începe drumul credinţei şi pentru simpla dorinţă de a creşte, care este primul pas în drumul convertirii noastre.

Prin harul actual noi putem persevera în bine pe tot parcursul vieţii, până în ceasul morţii. Pentru aceasta însă, trebuie să rezistăm tentaţiilor care încearcă şi sufletele drepte şi, deseori, sunt atât de puternice încât nu pot fi depăşite fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea bunul Isus, în discursul său la Cina cea de Taină, i-a îndrumat atât de mult pe ucenicii săi, şi prin ei şi nouă ni se adresează, să vegheze şi să se roage pentru a nu cădea în tentaţie, altfel spus, să nu se încreadă în puterile lor ci în harul său.

Să nu uităm că în acest exil trebuie să luptăm necontenit cu duşmanii noştri spirituali; cu concupiscenţa, cu lumea şi cu diavolul. Noi ştim că concupiscenţa este un duşman interior pe care-l avem cu noi mereu şi de care nu ne putem despărţi, ce fără oboseală luptă împotriva noastră, neţinând cont de timp, loc sau moment. Lumea şi diavolul sunt duşmani exteriori ce cu insistenţă voiesc să aprindă-n noi focul concupiscenţei.

Nimeni noi ignoră şi nici nu trebuie să ignore că concupiscenţa cărnii este iubirea dezordonată a cărnii şi a sensurilor. În sine plăcerea nu este rea; Dumnezeu o permite voind prin ea să conducă spre la un scop superior. El a pus diferite gusturi în alimente pentru a ne stimula forţele naturale dar omul, nerecunoscător şi condus de plăcerile senzuale se foloseşte de aceste plăceri pentru a dărui corpului satisfacţiile cele mai ruşinoase prin alimente şi băuturi. Schimbând plăcerea în poftă, în loc să se hrănească pentru a trăi pare că trăieşte pentru a se hrăni. Printre aceştia nu rareori se întâlnesc şi persoane care au fost favorizate cu harul vocaţiei religioase, chemaţi la perfecţiune. Ei, în loc să se aşeze la masă pentru a-şi recăpăta puterile şi astfel să se dăruiască cu mai mult elan faptelor bune, pentru mântuirea sufletelor şi mai marea glorie a lui Dumnezeu, se lasă convinşi de plăcere. Niciodată nu sunt destul de sătui, după părerea lor; tocmai de aici acele excese care se opun virtuţii cumpătării.

Dacă orice om trebuie să fie atent ca plăcerea să nu fie ocazia pierzării sufletului său, ci săi fie de ajutor în împlinirea datoriei sale, oare cum trebuie să ne comportăm noi, cei care am primit harul de a fi chemaţi să fim membrii Familiei religioase a Fiilor şi a Slujitoarelor Iubirii Milostive şi, ca atare, chemaţi la sfinţenie şi de ajutor şi altora?

Trebuie să ne străduim să menţinem trupul, voinţa, judecata şi patimile supuse voinţei lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să-i cerem mereu bunului Isus în rugăciune să ne elibereze, să ne ajute, să ne apere, de acea plăcere care este mult mai periculoasă decât pofta, de acea rană profundă şi ruşinoasă a naturii, de aceea concupiscenţă care supune sufletul trupului cu legături atât de strânse de care ne este foarte greu să ne eliberăm.

Aceasta cauzează mari dezordini de care, fără ajutorul constant a lui Dumnezeu, ne vine foarte greu să ne eliberăm, dat că plăcerea senzuală este prezentă în tot trupul. Este influenţat sensul vederii, pentru că prin ea pătrunde în adâncul inimii veninul iubirii senzuale; este influenţat auzul căci prin periculoase conversaţii se aprinde şi se alimentează flacăra iubirii necurate; este influenţată acea secretă dorinţă care ne îndrumă la plăcerile sensibile. Acestea sunt forate periculoase întrucât toate plăcerile cărnii se excită una cu alta, chiar şi cele care par inocente. De aceea, dacă nu ne rugăm şi nu suntem atenţi ele deschid drumul plăcerilor şi mi păcătoase.

În trupul nostru există un fel de delicateţe care ne îndrumă să căutăm alinare în bunurile sensibile şi astfel trezeşte şi aprinde focul concupiscenţei. Acest lucru li se întâmplă persoanelor consacrate când preocuparea excesivă pentru sănătatea lor îi determină să-şi trateze organismul cu prea mare grijă, uitând de suflet şi scopul pentru care au fost favorizate cu chemarea la viaţa consacrată.

Să nu uităm că pentru a ne menţine pe drumul sfinţeniei trebuie să luptăm nu numai împotriva cărnii şi a sângelui dar şi împotriva duhurilor rele. Divina Providenţă permite să fim puternic atacaţi de cel rău în vederea principiului general în baza căruia Dumnezeu guvernează sufletele nu numai în mod direct ci şi prin intermediul cauzelor secundare, lăsând creaturilor o oarecare libertate.

El însă, ca un Tată bun, ne avertizează să fim atenţi şi trimite îngerii săi să ne păzească. În mod particular ne încredinţează îngerului păzitor, deşi, mereu, putem conta pe ajutorul pe care El însuşi ni-l acordă în orice moment, ca să ne impunem în faţa diavolului, să ne întărim în virtuţi şi să dobândim merite pentru viaţa veşnică.

Acest minunat mod a lui Dumnezeu ne ajută să înţelegem cât de mult trebuie să stimăm şi să ne îngrijim de mântuirea şi sfinţenia noastră, dat că de ele se interesează cerul şi iadul şi crâncene lupte se dau în sufletul nostru şi împrejurul lui. Trebuie să-i fim recunoscători bunului Isus pentru că nu a permis diavolului să influenţeze facultăţile noaste superioare, inteligenţa şi voinţa.

 

A căuta şi a dori sfinţenia vieţii

Să nu uităm cât de important este să alimentăm în noi dorinţe vii de a avansa tot mai mult în perfecţiune şi să nu slăbească în noi elanul sfinţeniei. Trebuie să fim convinşi că dacă ne străduim, cu ajutorul harului bunului Isus, gradul, putem ajunge acolo unde mulţi sfinţi ce, decişi, au luat în serios şi, încet încet, au ajuns pe culmile cele mai înalte. Vă mărturisesc că este incredibilă puterea care ne vine de la năzuinţa spre lucrurile cele mai importante.

Să ne decidem a rupe legăturile care ne opresc din elanul spre culmile cele mai înalte ale perfecţiunii, dăruindu-ne cu totul lui Dumnezeu prin exerciţiul carităţii. Amintindu-ne că caritatea autentică este indulgentă în totdeauna, nu se scandalizează nicicând de mizeriile umane şi cu dragostea unei mame îi primeşte pe cei nevoiaşi şi plini de defecte, vom înainta liniştiţi pe drumul sfinţeniei.

Hrana sufletului nu-i este folositoare decât celui care îi este foame şi sete de Dumnezeu; acelaşi lucru este valabil şi pentru eficacitatea dorinţei, dat că a dori cu entuziasm sincer perfecţiunea înseamnă a tinde spre ea. Acesta este începutul realizării, la fel cum dorinţa de a-l iubi pe Dumnezeu este de fapt iubire de Dumnezeu; El vede inima noastră şi îi sunt cunoscute toate înclinaţiile noastre. În ordinea supranaturală dorinţa este şi o rugă a inimii către Dumnezeu.

Să nu uităm că bunului Isus îi face plăcere să asculte mereu rugăciunile noastre, mai ales când acestea e referă la sfinţenia noastră la care El ne-a chemat, dăruindu-ne vocaţia la viaţa consacrată.

Cred că cu toţii ştim că dorinţa perfecţionării este bazată pe cunoaşterea lucrurilor supranaturale, naşte şi se dezvoltă în rugăciune şi meditaţie, cunoaşterea de Dumnezeu şi de noi înşine. Perfecţiunea constă în uniunea sufletului nostru cu Dumnezeu; cunoaşterea de Dumnezeu ne conduce direct la iubire şi la cunoaşterea de noi înşine. Ne ajută să fim recunoscători pentru toate câte Dumnezeu a împlinit şi continuă să mai împlinească în favoarea noastră, ne ajută să înţelegem mizeriile şi slăbiciunile noastre, ne învaţă adevăratul dispreţ faţă de noi înşine, lucru care ne ajută să trăim adevărata umilinţă şi iubire, dat că în dăruirea de noi înşine se realizează adevărata uniune cu Dumnezeu.

Să nu uităm că sunt iluzii dezastruoase dorinţa perfecţiunii şi amânarea practicării acestei, zi în zi, la fel cum şi dorinţa de a se sfinţi în ocazii relevante, fără a lua seamă de cele ce par fără nici-o valoare.

Să încercăm a ne menţine fideli în cele ce par a fi fără valoare, convinşi că fidelitatea în cele mici este garanţia fidelităţii în cele mai mari. A aspira la un grad înalt de sfinţenie fără a ne ajuta de mijloacele care ne conduc la ea este o mare greşeală.

Cu privirea îndreptată spre valorile veşnice

Trebuie să fim foarte atenţi pentru a nu ne pune nădejdea în cele pieritoare pentru că, mai înainte de toate trebuie să ne intereseze cele veşnice iar cele trecătoare numai atât cât ne conduc spre împlinirea binelui în favoarea aproapelui şi preamărirea lui Dumnezeu. Cu privire la iubirea dezordonată pentru bunurile pământeşti, trebuie să amintesc că bogăţiile nu sunt un scop ci un mijloc pe care Providenţa ni-l pune la dispoziţie pentru a ne folosi de ele în nevoile noastre şi a celor nevoiaşi, încredinţaţi nouă. Dumnezeu rămâne stăpânul absolut a tuturor bunurilor; noi suntem doar administratori şi va trebui să dăm cont de felul în care le folosim. Astfel ne va fi mai uşor să ne îndepărtăm sufletul de bunurile materiale şi să-l înălţăm spre Dumnezeu.

Să ne îndepărtăm de ceea ce este superfluu şi să nu dăm altora ocazia de a crede că religia influenţează foarte puţin viaţa morală, văzând cum noi ne lăsăm atraşi de plăceri, bogăţii, bunăstare.

Să fim de exemplu prin comportamentul nostru, conversaţiile noaste. Să dăm dovadă de simplitate, caritate, mansuetudine. Să mărturisim prin fapte duhul nostru de abnegaţie; în alte cuvinte, să trăim în mod sfânt.

Care este modul cel mai practic pentru a ne sfinţi? Modul cel mai practic şi eficient este acela de a supranaturaliza faptele noastre căci în acest fel sufletul urcă rapid pe culmile sfinţeniei. Toate faptele astfel împlinite sunt seminţe de har care ne ajută să renaştem şi să creştem în iubire; este şi sămânţă de glorie pentru că, în acelaşi timp, ne dă dreptul la fericire.

Un mod practic este acela de a ne opri câteva momente înainte de a începe şi, din iubire faţă de Dumnezeu, să renunţăm la orice intenţie naturală, egoistă, vanitoasă, dea ne uni bunului Isus, modelul şi mijlocitorul nostru, mărturisindu-i nimicnicia noastră, şi să-i oferim Tatălui veşnic faptele noastre, prin mijlocirea Lui, pentru mai marea sa glorie şi mântuirea sufletelor. Cu această oferire, reînnoită mereu, putem fi siguri că toate faptele noastre, deşi neînsemnate, se vor transforma în acte de abnegaţie, umilinţă, iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.

Putem spune deci, fără teama de a ne înşela, că este scurt drumul care conduce la perfecţiune, este singurul care ar trebui să ne intereseze şi să-i cerem bunului Isus să ne ajute să nu înfăptuim nimic din ambiţie, pentru onoarea noastră sau căutând a fi lăudaţi şi stimaţi ci să înfăptuim toate numai pentru Dumnezeu şi preamărirea Lui.

Cu multă încredere, chiar şi în încercare

Pentru a înainta în perfecţiune trebuie să ne supunem întru totul voinţei lui Dumnezeu, ştiind bine că El nu doreşte şi nici nu permite ceea ce nu este pentru binele sufletului nostru.

Dumnezeu permite încercările pentru ca, mai apoi, să ne premieze în cer. Toate el le-a organizat cu acest scop. Suferinţele din prezent sunt doar un mijloc prin care sunt purificate sufletele noastre şi, în acelaşi timp, sunt conformate în virtuţi; astfel vom avea merite mult mai mari.

Şi noi, cei chemaţi prin vocaţia religioasă a fi perfecţi, ce trebui să facem? Trebui să ne supunem lui Dumnezeu în orice circumstanţă, bune sau rele, în calamităţile publice şi în nenorocirile pe care le întâmpinăm, în luptă, durere sau bucurie, ştiind bine că toate ne vin de la Dumnezeu, Tatăl nostru, demn de iubirea noastră în necazuri sau bucurii.

Dacă dorim cu adevărat progresul nostru spiritual, trebuie să dorim şi mai mult suferinţele şi crucile pentru că prin ele avem mai mari ocazii de a demonstra iubirea pentru bunul Isus. Ne este uşor să-L iubim când ne umple de beneficii dar semn al iubirii perfecte este acceptarea din mâinile sale, cu bucurie, suferinţele ce nu vor fi amabile cu noi dacă nu vom avea privirea fixată în Cel care ni le trimite sau le permite. Nu trebuie să ne preocupăm pentru suferinţele din viitor, cu atât mai puţin trebuie să fim neliniştiţi mai înainte de a se verifica, pentru că ar însemna să pierdem timpul cu lucruri care poate nu se vor verifica. Ajutaţi de către bunul Isus vom avea posibilitatea de a suferi la momentul oportun.

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 12 luglio, 2006