Rugăciunea fără consolarea interioară nu este ascultată

El Pan 7, 553-569

Rugăciunea fără consolare. Nimic nu este mai plăcut decât consolarea care provine de la rugăciune. Cine a experimentat, fie şi puţin cât de bunul este Domnul, cu uşurinţă este tentat să creadă că numai rugăciunea însoţită de consolare este bine făcută. Este o mare greşeală pentru că nu contează ceea ce noi simţim în rugăciune ci ceea ce Domnul primeşte şi, deseori, El o primeşte mai mult când nouă ni se pare că nu a primito.

Nu este greu a ne ruga cu fervoare atunci când suntem consolaţi dar, a ne ruga când nu suntem consolaţi îl preamăreşte pe Dumnezeu, denotă o credinţă puternică, o speranţă fermă, o iubire adevărată, o caritate arzătoare.

Să nu uităm că pentru a fi ascultaţi, rugăciunea noastră trebuie să fie orientată spre preamărirea lui Dumnezeu. Nu plăcerea sau durerea creaturilor ci gloria lui Dumnezeu; nu voinţa mea ci a lui Dumnezeu.

Deseori, mai ales când suferim, îl deranjăm pe Dumnezeu cu rugăciuni care nouă ni se par bune; degeaba însă, pentru că Dumnezeu aşteaptă de la noi sacrificiul. Doreşte ca inima noastră, deşi la limita disperării, să se supună voinţei sale. Vrea să-i oferim parfumul adevăratei acceptări şi să repetăm, tot mai convinşi, „Dumnezeul meu, nu voinţa mea ci a ta să se împlinească”.

Dacă, cu adevărat dorim să ne rugăm aşa cum se cuvine, să învăţăm de la rugăciunea lui Isus în grădina măslinilor. Acolo putem găsi toate condiţiile externe necesare pentru o rugăciune perfectă. Se îndepărtează până şi de prietenii cei mai apropiaţi pentru a ne învăţa că trebuie să ne îndepărtăm de oameni dacă vrem să vorbim cu Dumnezeu. Se roagă în tăcere pentru a ne învăţa că desprinşi de larma şi de activităţile omenirii trebuie să ne rugăm.

Isus se roagă în genunchi, cu mâinile împreunate, cu o atitudine smerită şi ordonată. Mâinile împreunate indică oarecum condiţia sclavilor în prezenţa lui Dumnezeu; în genunchi înseamnă a se umili; prostrat la pământ indică poziţia victimei gata pentru a primi lovitura mortală. E ca şi cum ar vrea să spună: „iată-mă, fă cu mine ceea ce doreşti!”.

Care este poziţia corpului vostru atunci când vă rugaţi? Amintiţi-vă că atitudinea însăşi este rugăciune. Este o expresie a credinţei ce contribuie la obţinerea reculegerii. Ne ajută să conştientizăm că suntem în prezenţa lui Dumnezeu; în plus, atitudinea noastră corporală în rugăciune edifică şi pe cei din jur şi-i ajută să se roage. Dat că rugăciunea înseamnă a cerşi, atitudinea umilă şi respectabilă a celui nevoiaş întăreşte şi susţine rugăciunea ce devine eficientă.

Rugăciunea lui Isus din grădina măslinilor şi condiţiile interioare, esenţiale pentru a fi autentică: încrederea filială manifestată prin numele dulce de «Tată» cu care i se adresează lui Dumnezeu. Deşi cuprinşi de o amară suferinţă Dumnezeu continuă să fie Tată, chiar dacă mâna sa ne apasă, chiar şi atunci când avem impresia că ne-a abandonat întunericului şi dezolării interioare. Mai ales în aceste cuvinte, numindu-L Tată, noi manifestăm adevărata încredere.

Supunerea este perfecta abandonare la voinţa lui Dumnezeu. „Să se împlinească, Dumnezeul meu, voinţa ta divină chiar dacă voi suferi. Să se împlinească, Dumnezeul meu, voinţa ta divină chiar şi atunci când nu o voi vedea. Să se împlinească voinţa ta în toate şi pentru totdeauna”.

Mai ales în momentele de suferinţă trebuie să ne îndeplinim cu scrupulozitate datoria noastră şi să avem mai multă mansuetudine.

Când totul decurge bine, nu există nici un fel de piedici şi urmăm un drum liniştit, adulaţi şi onoraţi, ne este uşor să ne îndeplinim misiunea. Mult mai greu însă, ne este atunci când suntem indispuşi în trup sau suflet căci lipseşte gustul, plăcerea în ceea ce datoria ne cheamă să îndeplinim căci aceasta se ascunde în spatele unor umbre întunecoase. În astfel de situaţii suntem asaltaţi de tentaţia de a abandona totul, mai ales de a ignora ajutorul pe care trebuie să-l acordăm celor din jur, pentru a da mai multă atenţie durerilor noastre, eliberându-ne da obligaţiile noastre, dăruire, sacrificiu, abnegaţie şi răspundere.

Învăţătorul ne dă exemplu. Nu numai că se sacrifică şi suferă pentru toţi ci îşi dăruieşte însăşi viaţa, din iubire deşi o mare suferinţă îl cuprinse.

Slăbit, tremurând din cauza febrei, de trei ori s-a întors către ai săi pentru ai avertiza ca un Tată bun şi bun Păstor al sufletelor lor.

Noi însă? În momentele de suferinţă ne vine greu să ne îndeplinim datoriile cu fidelitate şi constanţă. Şi mai greu ne este să ne păstrăm prietenoşi, răbdători şi binevoitori. Suferinţele trupeşti şi neliniştea interioară descumpănesc inima, ne indispun, ne zguduie, ne rănesc şi, ca urmare, raportul cu cei din jur ne irită. Cât de clar se manifestă impulsul de a descărca asupra altora efectele neliniştii noastre prin reproşuri violente, lipsa de îngăduinţă şi indispoziţie. Nu aceasta este atitudinea lui Isus. El îi avertizează şi mustră aspru pe discipoli dar fără să-şi piardă cumpătarea; nu-i jigneşte cu cuvinte aspre deşi comportarea lor era contrarie a câte El îi învăţase şi cu greu putea fi justificată comportarea lor. Însă, inima bună şi compătimitoare a lui Isus faţă de slăbiciunile lor, găseşte cuvintele drepte pentru a-i scuza. Deşi de trei ori repetă aceeaşi greşeală, îi tratează ca pe copii firavi şi adresându-se lor afirmă: «Duhul este pregătit dar trupul este slab».

De câte ori noi nu am întâlnit aceiaşi slăbiciune până şi în persoanele puternice. Ceea ce-mi produce mare suferinţă este faptul că fiicele mele cad în aceleaşi greşeli, slăbiciuni, mizerii, deşi de multe ori au fost atenţionate. Nu este uşor a fi mereu buni şi indulgenţi. Am reuşit să fiu constantă numai când, în durerea mea, mi-am fixat privirea asupra bunului Isus şi am realizat că El s-a arătat blând tocmai când inima lui era profund mâhnită. În Grădina măslinilor, pe drumul Calvarului şi a crucii.

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 12 luglio, 2006