Euharistia

El pan 8, 476-493

Iubite fiice, dacă am întreba un om ce nu cunoaşte Euharistia şi sfintele noastre mistere: „unde este Dumnezeul tău?” Ne va spune, după gândirea lui, „Dumnezeul meu este în orice loc pentru că El umple pământul şi cerul”. Ba chiar ne-ar putea răspunde întrebându-ne: „Unde nu este Cel imens, Cel fără de sfârşit?”.

Dar voi a-ţi putea fi mai precise cu întrebarea voastră: „Unde este Dumnezeul meu, Dumnezeul inimii mele, pentru ca eu să simt şi să mă bucur de prezenţa lui? Poate pe din afară, unde îl căuta mireasa din Cântarea Cântărilor, şi nu închis, aproape ca un prizonier, înăuntrul creaturilor sale? Eu ştiu că Dumnezeul meu este în orice loc, acolo unde este un atom de existenţă cel poate susţine în mod latent şi ascuns; unde mai există un atom de putere cu care să colaboreze, fiind el însuşi primul motor. Dar aceasta este suficient pentru a satisface dorinţa mea de al vedea pe Dumnezeu în esenţa lui, singur şi aproape separat de toate celelalte lucruri, ca un obiect distinct şi particular a vederii mele?.

Înţelese-se bine profetul regal că Dumnezeul său era în ţara exilului precum şi în patrie, pentru că era mereu în faţa ochilor săi şi totuşi, era trist şi supărat amintindu-şi că era în ţara duşmanului departe de locul minunat al Tabernacolului, muntele minunat al Dumnezeului său, locul preferat al şederii sale, acolo unde se lăsa văzut şi ascultat de poporul său iubit. El se consola cu dulcea speranţă că într-o zi va putea şedea în casa Dumnezeului său. Dar, dat că acea zi întârzia să ajungă, dorinţa de a-i vedea faţa sa divină, îl chinuia. La fel, iubite fiice, inimile consacrate lui Isus, care-l iubesc cu adevărat, sunt mulţumite numai dacă descoperă şi întâlnesc chipul iubitului lor.

Iubite fiice, sigur că în natură nu se vede decât ca o refracţie, ca într-o oglindă, imaginea Creatorului, atât timp cât El continuă să se ascundă; ba chiar se vede mai puţin; numai umbra sa, urma picioarelor sale. O, fiicele mele, este chiar adevărat că Dumnezeul creaţiei este un Dumnezeu ascuns şi că, chiar dacă mult vorbesc despre El creaturile sale, chiar dacă mult îl laudă şi îl exaltă perfecţiunile sale indicându-ne urmele pe unde a trecut, trebuie să continuăm a geme, precum Mireasa din Cântarea Cântărilor, pentru că «Iubitul meu nu mai este acolo, a plecat». Trebuie să ne lamentăm precum Iov: «De ce Doamne, îmi ascunzi chipul tău dumnezeiesc ca şi cum aş fi un duşman al tău?». Vedeţi, iubite fiice, nevoia pe care o simte sufletul de a-l avea pe Dumnezeul său. Dumnezeu însuşi a binevoit să satisfacă pe deplin această nevoie prin reala sa prezenţă, ca Dumnezeu şi Om, în sacramentul Euharistiei, bogăţia bogăţiilor pentru sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi fără de care creştinismul însuşi ar fi incomplet. Şi totuşi, adepţii răului, ereticii acestor ultime trei secole, îl consideră schilav şi fără viaţă. Aceşti mizerabili păstrează de-abia, de-abia umbra Euharistiei.

Întrebaţi creştinul care, deşi cunoaşte dogmele şi sacramentele religiei noastre, nu are (în inima lui) Preasfântul sacrament din altar: „Unde este Dumnezeul tău?” vă va răspunde: „Dumnezeul meu este în cer, desfătarea milioanelor de suflete care acolo sus se bucură de prezenţa Lui şi îl contemplă, pentru că tronul lui Dumnezeu este în cer”. Ei nu înţeleg că avem norocul să îl întâlnim, personal, aici pe pământ, pentru că «Cuvântul s-a făcut trup şi locuieşte în mijlocul nostru». Baruc a profetizat spunând: «A fost văzut pe pământ stând de vorbă în mod familiar cu oamenii».

Dar, după un peregrinaj de treizeci şi trei de ani, Isus nu s-a înălţat din nou la cer şi nu împărăţeşte glorios la dreapta Tatălui? Sigur ca s-a întors în sânul Tatălui, aşa cum de la El a venit între noi, şi a părăsit pământul precum El însuşi prevestise discipolilor săi spunându-le: «Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In. 16, 28). Ne-a dăruit nouă cuvântul său ce răsună, ecou nestins, din generaţie în generaţie, până la sfârşitul lumii, şi cu noi rămâne Isus Cristos: «Iată eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt. 28, 20).

Pe lângă vocea sa, ne-a mai lăsat opera sa eficientă şi mântuitoare, virtutea sângelui său preţios şi meritelor sale, harul sacramentelor sale, puterea şi autoritatea Bisericii, trupul său mistic. Ce am mai putea dori, fiicele mele? De ce mai avem nevoie pentru a putea exclama cu putere: „Dumnezeu e cu noi!"?

Iubite fiice, amintiţi-vă că neglijând prezenţa euharistică pierdeţi ceea ce este mai important şi admirabil. Sărmanii protestanţi sunt lipsiţi de această cunoştinţă. Chiar dacă protestantismul ar poseda, prin cunoştinţa supranaturală a lui Isus Cristos, adevărata iubire a Duhului Sfânt şi eficienţa celorlalte sacramente, din nefericire protestanţii de nimic nu s-au putea mândri pentru că (lipsiţi de Euharistie) nu le rămâne nimic, ajungând ei să fie doar ramurile uscate a arborelui secular al creştinismului.

Noi, din contra, suntem norocoşii posesori a tuturor bogăţiilor lumii supranaturale, nu numai pentru că îl posedăm pe Dumnezeul cel adevărat în sânul Mamei noastre Biserica, pe Domnul veacurilor, pe Conducătorul real şi invizibil a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi, mai mult decât atât, şi de mare valoare, îl deţinem pe Dumnezeu cel întrupat, real şi cu adevărat prezent în templele noastre, pe tronul altarelor, înconjurat de curtea cea mai minunată pe care a avuto vre-un monarh vre-o dată, obiectul etern de adoraţie a milioanelor de suflete care nu pot trăi decât la picioarele tabernacolului.

Iată-l, fiicele mele, pe Dumnezeul nostru! Iată-l pe acel Dumnezeu pe care-l iubesc atât de mult şi pe care îl caut cu atâta râvnă. Vreau să-i vorbesc şi să-l ascult. Nu vreau altceva decât să mă unesc lui pentru ca să pot spune precum mireasa îndrăgostită: „L-am căutat pe străzi şi în pieţe şi nu l-am putut întâlni pe Iubitul inimii mele, dar am căutat mai înainte şi, iată, l-am întâlnit”. Fericit acel moment în care Isus îl cheamă pe suflet din lacrimi la fericirea în duh. Fericit acel moment în care Maria a auzito pe sora sa exclamând: «Învăţătorul este aici».

Să ne amintim că, este un adevărat infern viaţa fără Isus şi un dulce paradis viaţa împreună cu El. Spuneţi-mi, fiicele mele, avândul pe Isus din Sfântul sacrament, ce ne lipseşte pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu faţă în faţă. Sigur că mai suntem înconjuraţi de umbrele misterului care nu se vor destrăma până în ziua în care îl vom vedea. Dar şi aşa, nu suntem oare, deja, în anticamerele cerului? Fiicele mele, să exclamăm în faţa tabernacolului: „Isuse, cât sunt de norocoasă pentru că locuiesc în casa ta. Doamne, inima mea te va lăuda zi şi noapte. Te voi strânge la piept şi nu te voi mai lăsa. Îţi promit că te voi urma mereu, şi tu, Isuse, Domn al existenţei mele, vino şi te odihneşte în trupul meu!”.

Vă asigur, fiicele mele, că dacă-l veţi iubi cu adevărat pe Dumnezeu, vă veţi rătăci în desfătarea iubirii pentru că inima voastră va primi acel val de iubire pe care Isus îl dăruieşte celor care-i sunt fideli în iubire. Atunci, bucuriei vederii feţei sale va corespunde fericirea nelimitată, abundenţa de desfătări cu care Dumnezeu îi îmbată pe cei care locuiesc în casa Lui. Unde în altă parte dacă nu la picioarele tabernacolului ne-am putea bucura de atâta desfătare? Unde îl vom putea iubi pe Dumnezeu cu ardoare şi dulceaţă dacă nu în Sf. Împărtăşanie? Aici, fiicele mele, inima doreşte, se rătăceşte şi leşină.

Una dintre voi îmi spune: „Maică, eu nu ştiu ce mi se întâmplă dar eu nu simt această iubire şi nici acele consolări despre care vorbiţi dumneavoastră”. Fiica mea, aminteşte-ţi că dacă este rece raportul tău cu Dumnezeu aceasta ţi se întâmplă pentru că ochii tăi, precum a ucenicilor din Emaus, sunt închişi şi subjugaţi de o putere stranie ce nu-ţi permite să-l cunoşti. Credinţa ta este oarbă, chiar dacă puternică este profesiunea credinţei tale; e ca şi cum ar fi umbrită, ca o oglindă acoperită de praful care s-a adunat în timp.

Fiica mea, întăreşte-ţi credinţa prin cugetare şi aminteşte-ţi că, chiar dacă întunecată apare esenţa, credinţa poate să producă nu numai convingerea dar şi simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Mii de suflete experimentează acest lucru primind Sf. Împărtăşanie. Mare izvor de desfătare se găseşte în Sf. Euharistie, fiicele mele!

Euharistia este darul cel mai preţios nu numai pentru că este drumul care ne conduce la cer, în sânul Tatălui, sfârşitul şi împlinirea (noastră) în ordin supranatural, dar este şi, în sinteză, copia acelei lumi dumnezeieşti, a acelei fericiri, ce depăşeşte cu mult, pe drept şi în capacităţi, natura creată, şi constă în vederea lui Dumnezeu şi posesia lui veşnică.

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 13 luglio, 2006