Euharistia, izvorul vieţii supranaturale

El pan 8, 494-513

Iubite fiice, ce este viaţa omului? Viaţa omului este lucrul cel mai efemer; un pic de abur ce imediat se risipeşte; imaginea unui nor distrus de cea mai mică adiere de vânt. Dar viaţa în sine nu trebuie dispreţuită ba chiar, putem spune, că nimic mai mistic şi minunat decât viaţa ce, ca şi un zid de nedepăşit, separă cele două împărăţii: organic şi anorganic, fără ca eforturile falsei ştiinţe s-o fi putut distruge. Pe de altă parte studiile ştiinţei adevărate nu au reuşit să explice ce este viaţa.

Este marea problemă a biologiei, a filozofiei şi chiar a teologiei, dat că îşi extinde interesul şi în regiunea supranaturală. De câte ori se citează viaţa în Sfânta Scriptură! Mereu se vorbeşte despre viaţă, începând de la Cel ce este izvorul vieţii; nu numai că o posedă ci este viaţa însăşi. Şi câte nu se spun despre viaţă, când bune când rele, când e binecuvântată, când e blestemată?

Noi vorbim mult despre viaţa trupului şi a sufletului; de cea temporară şi de cea eternă. Viaţa în sine însăşi, în felul ei propriu şi în evenimentele în care o învăluiesc, este variabilă şi chiar se poate spune că omul o experimentează în toate felurile ei şi în toate evenimentele cu care se exprimă. Omul participă la viaţa tuturor vieţuitorilor, mai bine spus, are viaţa în mod desăvârşit; toate celelalte vieţuitoare îi sunt inferioare lui şi în acelaşi timp el se apropie de vietăţile superioare lui. Dacă nu posedă acea viaţă în natura lui, prin har el emulă în mod nobil viaţa îngerilor şi ajunge să participe la viaţa lui Dumnezeu.

Dacă omul, dacă astfel se poate spune, comunică viaţa altor creaturi fără de viaţă, dând formă şi expresie vitală marmurei şi bronzului, zâmbind florilor şi conversând prieteneşte cu animalele, de ce nu ar putea şi Cel ce este viaţa în excelenţă să comunice viaţa sa creaturilor raţionale?

Cu privire la acest mod de comunicare a vieţii ne instruieşte destul de clar Sfânta Scriptură, şi credinţa creştină ne spune că Isus, viaţa noastră, a venit pe pământ ca să ne dăruiască viaţa. Nu viaţa naturală pe care o deţine deja omul, ci viaţa divină, deplină şi din belşug, emanată din viaţa lui Isus însuşi care este, calea, adevărul şi viaţa. Isus este începutul şi izvorul vieţii supranaturale, mai ales în Sfânta Euharistie; din ea izvorăşte un şipot de viaţă supranaturală, dumnezeiască.

Iubite fiice, să ne amintim că viaţa generată de către un principiu intern şi propriu, viaţa fără limite în intensitate şi durată, poate fi numai un atribut al divinităţii.

Numai Dumnezeu poate afirma pe deplin acest cuvânt „trăieşte”. Şi Isus, Dumnezeu adevărat, deşi om adevărat, a spus: „Eu trăiesc” şi apoi, adresându-se ucenicilor le-a spus; „voi trăiţi”. Numai datorită puterii acestui cuvânt Apostolul a putut afirma: „Nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci este Cristos cel care trăieşte în mine”. Aceste minunate cuvinte sunt de o sublimitate inimitabilă; expresia vieţii divine în om. Cred că după toate cele spuse vă va fi mai uşor să deduceţi caracteristicile vieţii supranaturale, excelenţa şi fecunditatea ei, originea, natura ei divină şi voalul misterului ce o acoperă.

Pentru a înţelege excelenţa acestei vieţi superioare cred că poate fi de ajuns considerarea faptului că aceasta este cea mai înaltă şi perfectă viaţă pe care ar putea-o trăi vre-o creatură raţională, fiind cea mai înaltă din punct de vedere intelectual şi cea mai perfectă din punct de vedere moral.

Ce este viaţa intelectuală? Noi numim viaţă intelectuală acţiunea inteligenţei îndreptată spre învăţătură şi adevăr. Aşa trăieşte cel înţelept orientat să descopere cărările luminii, dedică acestui lucru foarte mult ajutându-se de spaţiile infinite a raporturilor dintre creaturi, fără a se consuma sau deteriora, la fel cum şi vieţuitorul organic, din ce în ce mai puternic, îşi dezvoltă şi perfecţionează existenţa.

Minunată acţiune vitală este aceea a cunoştinţei intelectuale care se realizează prin puterea inteligenţei. Cunoaşterea adevărului nu este oare lucrul cel mai sublim în viaţă? Atunci? Viaţa divină în om este credinţa: prin credinţă trăieşte cel drept. Ce mare har, fiicele mele, viaţa trăită cu credinţă în Bunul Isus!

Aş vrea să reflectaţi cu atenţie asupra obiecţiilor pe care acum vi le propun: ce este ştiinţa naturală dacă o confruntăm cu credinţa? Cât valorează speculaţiile subtile şi elaborate în comparaţie cu revelaţiile simple şi magnifice? S-a spus că credinţa în revelaţie sufocă şi ucide activitatea intelectuală şi s-a comparat cu o plantă parazită care usucă copacul de care se agaţă şi căruia îi sugrumă limfa.

Nu este adevărat pentru că credinţa, nu numai că nu sufocă energia intelectului ba chiar o reîmprospătează şi o întăreşte; îi pune la dispoziţie nutrimente bogate în adevăruri, punând-ul în evidenţă pe Dumnezeu şi atributele sale, sufletul şi destinul său. În contemplarea şi studierea acestora omul poate angaja întreaga sa bogăţie intelectuală căci nu va ajunge vre-o dată să epuizeze această materie.

Fiicele mele, mult mai bine decât cei înţelepţi, ne pot explica sublimitatea şi excelenţa vieţii intelectuale iluştrii contemplativi, persoanele care ştiu să iubească cu adevărat. Acestea, fără prea multe studii, au fost transportate, ca şi cum ar fi vorba de alţi Ilie, pe carul de foc al rugăciunii supranaturale în îndepărtatele regiuni, acolo unde geniile şi academicienii nu vor ajunge vre-o dată.

Amintiţi-vă că sufletul divinizat prin acţiunea Duhului Sfânt ajunge să descopere lucruri mari şi divine ce nu pot fi exprimate prin cuvinte sau vre-un mod anume. Sper că după toate cele spuse a-ţi înţeles câtuşi de puţin din sublimitatea acelei vieţi pe care Dumnezeu o comunică inteligenţei şi, din genul vieţii intelectuale este cea mai elevată.

Iubite fiice, care este viaţa caracteristică omului, fiinţă raţională şi perfectibilă? Este viaţa morală. A trăi conform moralei înseamnă a progresa, înseamnă perfecţionarea virtuţilor şi a iubirii, acelei iubiri care, cu zi ce trece, devine tot mai arzătoare, precum şi practicarea carităţii. În afară de virtuţi nu există o viaţă demnă de acest nume ci numai viaţa animală, a simţurilor, care îl conduce pe om la corupţie, la degradare, la vicii. Şi aceasta nu este viaţă ci este o zăcere în mormânt; este autodistrugere în putrefacţie, precum un cadavru.

Şi care virtute pur umană, încolţită şi dezvoltată în pământul naturii raţionale poate fi la acelaşi nivel cu caritatea, rădăcina şi floarea arborelui supranatural? O, fiicele mele, aceasta este regina virtuţilor, izvorul operelor măreţe, înfăptuirilor eroice şi glorioase şi a sublimelor sacrificii: este izvorul fecund a vitalităţii morale într-o ordine mult mai elevată decât cea a naturii umane. Este atât de înalt preţul acestei virtuţi căci fără de ea la nimic nu folosesc harurile, nici cele mai avantajoase.

Iubirea este vinclul perfecţiei şi este superioară oricărei puteri de voinţă pentru că numai de la Dumnezeu provine, în mod direct, la fel ca şi harul, fiind ea primul dar al Duhului Sfânt. „Iubirea – spune Sf Ioan – vine de la Dumnezeu şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el pentru că Dumnezeu însuşi este iubire”. A trăi în iubire înseamnă a trăi pe deplin, cu adevărat.

Să ţinem cont, fiicele mele, că fecunditatea este o proprietate a vieţii pentru că, ca şi binele. ea tinde să se comunice, să se lărgească. Dacă fecunditatea este un atribuit dat vieţii animale şi celei vegetale, de ce ar trebui să fie condamnată la acea jignitoare sterilitate viaţa superioară a duhului şi chiar viaţa divină?

Nu sunt motive pentru a o face; ba trebuie să spunem că nu există în ordinul vieţuitoarelor o fecunditate mai minunată ca acea a vieţii supranaturale, începutul minunatei şi nesfârşitei creativităţi. Ea face ca mulţi morţi să retrăiască şi le transmite viaţa în virtutea unui misterios galvanism: la strigătul ei se ridică cadavrele; în contact cu ea cei slabi îşi recapătă puterile; prin ea se vindecă bolnavii. Aşa cum lumina tinde să ocupe întreg spaţiul şi prin prezenţa ei îndepărtează întunericul, la fel şi viaţa supranaturală, care este lumina credinţei şi flacăra iubirii, se împrăştie pe întreg pământul umplând de bunătate universul întreg.

Această viaţă însă, pusă şi dezvoltată în om, nu aparţine naturii omului, nu îşi înfige rădăcinile în profunditatea existenţei sale, cum inteligenţa, iubirea şi sensibilitatea. Este o viaţă străină pentru el, este un impuls pe care îl primeşte din exterior. Şi de la cine dacă nu de la Dumnezeu? Este viaţa lui Dumnezeu în inteligenţa şi inima creaturii sale. Sunt atât de clare aceste cuvinte: «Trăiesc, dar nu mai sunt eu cel ce trăiesc ci este Cristos cel care trăieşte în mine» (Gal. 2, 20).

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 13 luglio, 2006