Euharistia, izvorul vieţii supranaturale

El pan 8,514-535

Fiicele mele, oricât de extraordinar şi incredibil vi se poate părea dar trebuie să ştiţi că caracterul propriu al vieţii supranaturale este originea ei de la Dumnezeu, natura ei dumnezeiască. Afirmă Apostolul prin cuvintele: «Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt» iar apoi, neatribuindu-şi nimic sie însuşi, continuă, «Nu eu ci harul lui Dumnezeu în mine» şi «nu pentru că eu sunt capabil să mă gândesc la ceva bun, ci pentru că această capacitate îmi vine de la Dumnezeu».

Tot la fel ne învaţă şi al nostru dulce Isus prin cuvintele adresate lui Nicodim: «Dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh , nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (In 3, 5). «A-ţi fost renăscuţi, spune Apostolul, nu din sămânţă pieritoare, ci dintr-o sămânţă nepieritoare, din Cuvântul lui Dumnezeu» (1Pt 1, 23), pentru că, spune Sf. Apostol Ioan: «Celor care l-au primit (Cuvântul)... le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu: care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut» (In 1, 12-13). Aceasta este, fiicele mele, o nouă naştere din Dumnezeu, o nouă fiinţă în om, un început nou de viaţă, viaţa supranaturală.

Iubite fiice: să ne amintim că iubirea îşi are originea în credinţă, la fel cum căldura vine din lumină şi credinţa din Dumnezeu. Şi revelaţia, fiind opera lui Dumnezeu, contingentă şi liberă, de mult folos necesităţilor morale ale omului, nu este la îndemâna naturii create, ci este un dar al bunătăţii divine care îi dă creaturii privilegiul de a privi mai presus de voalurile misterelor existenţei sale inefabile şi incompresibile.

Şi deci, dacă revelaţia este un fenomen supranatural, tot supranaturale sunt şi credinţa, caritatea şi viaţa care derivă din aceste două virtuţi divine. Pe de altă parte, cum ar pute să fie văzut Dumnezeu fără ochii lui Dumnezeu? Comparată cu acea infinită claritate ochii intelectului uman sunt doar întuneric şi «întunericul nu l-au înţeles» (In 1, 5).

Şi cum l-am putea pe Dumnezeu, aşa cum El este, fără a avea inima divinizată? Cum ne-am putea uni lui Dumnezeu dat fiind că omul este doar o creatură şi atât de diferenţiată de Dumnezeu? Ce este omul pentru ca Dumnezeu să-şi amintească de el şi să-l viziteze? Fiicele mele, exclamă profetul regal: «Ce este omul pentru ca tu să-ţi aminteşti de el, fiul omului pentru ca tu să te îngrijeşti de el?» (Sal 8, 5); «Cine sunt eu, exclamă David, pentru ca să devin ginerele Regelui?» (1Sam 18, 18).

Nu este oare prea mult să afirmăm că Dumnezeu însuşi locuieşte cu omul şi printr-un nou şi minunat mod prin care a intervenit, poate fi cunoscut şi iubit aşa în cât cunoaşterea şi iubirea sunt acte derivate dintr-un principiu conjunct, divin şi uman, nu prin uniune hipostatică, care ar însemna o mare greşeală numai imaginându-ne acest lucru, ci prin uniune numai accidentală?

Această viaţă ascunsă cu Isus în Dumnezeu este misterioasă, mistică; se poate numi chiar moarte pentru că cel care trăieşte astfel este mort pentru lume şi creaturi şi trăieşte o viaţă cerească şi divină. Pe ei îi numesc morţi dar, în realitate ei sunt cei ce trăiesc cu adevărat în timp ce cei care trăiesc doar viaţa senzuală se numesc vii pe când în realitate sunt morţi.

Isus însuşi a zis: «Cine vrea să-şi salveze viaţa trebuie să o piardă»; fie printr-o moarte efectivă, atunci când datoria ne-o cere, fie prin mortificaţie. Pentru ca să-i aparţinem lui Isus Cristos şi să trăim în El trebuie să ne răstignim trupurile cu viciile şi concupiscenţele lor. Aceasta înseamnă că dezvoltarea acestei vitalităţi divine, fiind atât de viguroasă, debilitează şi chiar extirpă cealaltă vitalitate, energiile răului, şi chiar pe cele ale binelui de calitate inferioară, energii incompatibile cu această elevată vitalitate.

Şi totuşi, nu par a fi morţi aceste admirabile creaturi pe care Dumnezeu le ridică, în mod minunat, peste puterile lor, prin răpire în contemplaţie? O, fiicele mele, este greu de explicat ceea ce se simte în această minunată uniune ce produce nemişcare, tăcere, suspendarea puterii şi a sensurilor, moarte mistică şi viaţă adevărată. Binecuvântata tăcere în care Dumnezeu vorbeşte şi creatura tace! Binecuvântată suspendare ce întrerupe activitatea corpului pentru ca numai duhul să lucreze, şi binecuvântată elevare prin care duhul iese din sine pentru a ajunge la uniunea cu divinul.

Iubite fiice, viaţa supranaturală formată de către Duhul lui Dumnezeu care o produce, o alimentează şi o întăreşte, are în sine un caracter supranatural; este în mare parte invizibilă şi, chiar dacă de multe ori manifestările ei exterioare pot fi puternice, precum transformarea la faţă a lui Isus pe muntele Tabor, în mod normal se ascunde sensurilor şi de aceia domină acea notă de interioritate şi intimitate care are mult gust a moarte şi care rămâne un mare şi profund mister.

De aceea multe suflete nu cunosc această viaţă şi trăiesc ameţite de evenimentele zgomotoase ale vieţii naturale, orbite de figurile mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puţin strălucitoare, în timp ce în mare parte a sufletelor, viaţa supranaturală se scurge liniştit, în tăcerea duhului şi în singurătatea reculegerii, precum delicata violetă ascunsă în pădure.

Lumea îi consideră vii pe cei morţi şi morţi pe cei vii; dar pentru noi, Slujitoare a Iubirii Milostive, lumea trebuie să moară, trebuie să fie răstignită, şi noi să murim pentru lume.

Să ne amintim, fiicele mele, că pentru a păstra în noi viaţa eternă trebuie să ne hrănim cu Trupul dulcelui nostru Isus şi să bem din Sângele său. El însuşi a spus lucrul acesta când a promis discipolilor săi instituirea acestui mirabil sacrament. Şi nu poate fi altfel dat fiind că numai Dumnezeu este izvorul acestei vieţi şi Isus Cristos, Om şi Dumnezeu, este singurul care ne-o poate transmite. Unde dacă nu în Dumnezeu putem găsi plinătatea vieţii supranaturale? Este participare la viaţa lui Dumnezeu. Această viaţă părea să fie destinată a se extinde în afara lui Dumnezeu, între oameni, ca lumină, dar întunericul învăluia omul într-un voal foarte des şi lumina era apăsată de greutatea întunericului naturii umane, oarbă în ceea ce priveşte lucrurile divine şi întunericul păcatului nu permitea întrezărirea luminii.

Dar iată, «Cuvântul s-a făcut trup pentru ca să locuiască între noi». Acest eveniment puternic, a împrăştiat întunericul prin prezenţa fizică a lui Dumnezeu pe pământ şi ni s-a manifestat nouă dăruindu-ne viaţa; «Eu am venit ca să dăruiesc viaţa». Acesta a fost efectul Întrupării. Astfel i-a fost dată omului viaţa lui Dumnezeu, prin generare divină, şi Cuvântul Întrupat în sânul Preasfântei Fecioarei a fost autorul.

Iubite fiice, în generarea temporală a lui Isus stă secretul regenerării noastre eterne, pentru că, născându-se El din Preasfânta Fecioară, noi ne-am născut din Dumnezeu. Luând trup omenesc El ne-a dăruit divinitatea sa. Şi astfel, prin Întruparea sa, Dumnezeu care s-a făcut om, ne-a revelat posibilitatea şi realitatea acestei comuniuni de vieţi, divină şi umană, într-un singur subiect. În acea fiinţă umană, în pruncul Isus din grota din Betlehem, noi recunoaştem plinătatea şi atributele Divinităţii, viaţa lui Dumnezeu în toată vigoarea ei.

Dacă viaţa este acţiune, acel Copil lucrează fără încetare. El spune: «Tatăl cel veşnic lucrează şi Eu cu El». Posedă aceiaşi viaţă cu Tatăl, plinătatea vieţii, şi la acea plinătate noi am participat şi pot participa toţi oamenii, din orice timp şi din orice seminţie, şi îngerii deopotrivă.

Fiicele mele, Isus este noul Adam, prefigurat de către părintele tuturor oamenilor. Orice plinătate tinde să se reverse: posedând-ul deci pe Isus, plinătatea vieţii divine, nu putea să nu o transmită celor care erau în gradul să o primească.

Astfel a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu celor care l-au primit, şi această putere dă şi dreptul de a primi viaţa dumnezeiască. Îmi spune una dintre voi: „Maică, care este condiţia esenţială şi necesară pentru a avea acest drept?”. Nu este alta, fiica mea, decât primirea însăşi. De aceea în Sfânta Euharistie viaţa supranaturală ni se transmite în mod abundent, pentru că prin ea se primeşte în mod perfect.

Să ne amintim că Dumnezeu este glorificat pe pământ la fel ca şi în cer. Pentru Isus viaţa în sacramentul iubirii sale este viaţa fericită, este iubirea pentru oameni cărora li se dăruieşte întru totul, trup şi suflet, reînnoind în continuu olocaustul Calvarului. Derivă faptul că acea viaţă, glorioasă în sine, deşi aparent umilită, este atât de fecundă pentru întreaga Biserică, începutul oricărui har, şi din ea izvorăsc justificarea pentru cei păcătoşi şi sfinţenia pentru cei drepţi.

Este viaţă cu adevărat supranaturală pentru că Dumnezeu este cel care o poate produce, prin atotputernicia sa, înmulţind minunile, dat că pentru acest scop trebuie să se suspende cursul legilor naturale. Fără îndoială este faptul că aceasta este minunea cea mai mare pe care a înfăptuit-o Isus.

Nu este mică mirarea că tocmai acea este o viaţă asemănătoare morţii, viaţă de jertfire înverşunată. Lumea nu demonstrează că îl recunoaşte prezent pe Dumnezeu în Sfânta Euharistie. Trebuie să deschidă ochii şi să recunoască râul de viaţă veşnică care izvorăşte de pe altar şi să înţeleagă că Euharistia este izvorul vieţii fericite, izvor nesfârşit săpat în stânca neclintită care este Isus Cristos. Fiicele mele, să nu uităm că viaţa temporară este foarte fragilă, efemeră şi plină de mizerii, în timp ce viaţa lui Isus este neschimbătoare, sublimă, neasemuită, eternă. Fericit cel care o are! Vai celui care nu trăieşte viaţa lui Isus! Fiicele mele, viaţa noastră să fie dreptate, evlavie, dăruire, prinos de jertfă, iubire; într-un singur cuvânt, să trăim în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 13 luglio, 2006