Omul, tabernacolul lui Dumnezeu-Euharistic

El pan 8, 536-539

Iubite fiice, ideea cea mai adecvată pentru a încerca să înţelegem conceptul de Dumnezeu este aceea a imensităţii sale. Cine oare ar fi capabil să înţeleagă cu mediocra sa inteligenţă Existenţa pe care cerurile şi pământul, cu toată extinderea lor, aparent infinită, nu o pot cuprinde? Şi care concept mai demn de Dumnezeu decât aceasta a necuprinderii? Oare cum altfel decât experimentând propria inutilitate omul, viermişorul pământului, poate să recunoască măreţia Dumnezeului său?

Doar astfel, fiicele mele, se nasc acele afecte cu care se onorează şi preamăreşte maiestate lui Dumnezeu: admirarea, uimirea, renunţarea voluntară şi aducerea de mulţumire pentru bunătatea celui care, fiind atât de mare, a voit totuşi să se coboare la nivelul nostru, să accepte ofertele şi zădărnicia noastră. Pătruns de această convingere Solomon, împreună cu întreg poporul, se lasă cuprins de bucuria de a putea construi templul lui Dumnezeu, şi spune: «O fi oare adevărat faptul că Dumnezeu locuieşte cu oamenii pe pământ? Iată, cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să te cuprindă: cu cât mai puţin casa aceasta pe care ţi-am construit-o eu!» (1Regi 8, 27). Câtă dreptatea avea acest înţelept!

El ştia că casa lui Dumnezeu este mare şi spaţioasă; locul posesiei sale atât de măreţ şi nelimitat; într-adevăr, universul întreg, cu toată mărimea lui, firmamentul cu toată întinderea sunt locuinţa, templul, tabernacolul Dumnezeului nostru. La fel şi creaţia întreagă, vizibilă şi invizibilă, este mult prea strâmtă în raport cu măreţia Creatorului, ce, chiar dacă ar fi să se realizeze toate universurile imaginabile, tot nu ar putea să-l conţină pe deplin: Isus şi numai El îl poate cuprinde pe Dumnezeu în întreaga sa măreţie. Numai Dumnezeu îl poate cuprinde pe Dumnezeu pentru că doar El este egal cu El însuşi şi, cu toate acestea, a iubit atât de mult creatura sa încât nu numai că a voit să locuiască împreună cu ea ci chiar înăuntrul ei.

Să ne amintim, fiicele mele, că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt pe care le-am primit de la Dumnezeu, şi să ne amintim că El rămâne în totdeauna cu noi. Aceasta este una dintre marele proprietăţi ale Euharistiei; în ea şi prin ea omul devine tabernacolul lui Dumnezeu.

Una dintre voi îmi spune că vrea să ştie ce este universul. Universul, fiica mea, nu este altceva decât un imens şi magnific tabernacol. Dar există un lucru şi mai important decât faptul că anumite corpuri locuiesc în alte corpuri, o anumită materie în altă materie: mai minunat este faptul că duhul locuieşte înăuntrul materiei, sufletul în trup. Astfel, corpul uman este tabernacolul sufletului raţional. De aceea, dacă dispare casa noastră pământească nu trebuie să ne preocupăm pentru că avem alta, construită în cer de către Bunul Isus.

Dacă ai înţeles acest lucru nu te vei mira atunci când, trecând, prin metoda inducţiei, de la un lucru mic la un altul mai mare, vom putea argumenta cum sufletul nostru este, la rândul său, tabernacolul, nu unuia alt duh creat, ci tabernacolul lui Dumnezeu însuşi.

Tu mi-ai putea obiecta că este prea mic, pre josnic şi mizerabil acest corp pentru ca Dumnezeu în persoană să vină să locuiască. Dar eu îţi răspund: „Nu este oare josnic şi neînsemnat trupul creat din pământ, deşi foarte bine prelucrat, pentru a fi folosit ca locuinţă unei existenţe atât de nobile precum duhul creat după chipul şi asemănarea Duhului preacurat?”.

Aminteşte-ţi fiica mea că nu este un lucru nedemn de Creator locuirea în trupul creaturii precum în propriul tabernacol, şi cu atât mai puţin într-o creatură raţională. Nu uita că omul, chiar şi în simplu ordin natural, este destinat să fie tabernacolul Creatorului şi că fără teamă putem spune: „El care m-a creat s-a odihnit în tabernacolul meu”. Şi dacă nu eşti convinsă de acest lucru spune-mi: „Care altul este destinul sufletului omului, dată condiţia naturală a capacităţilor cu care a fost dotat?”.

Nu este altul, fiica mea, decât acela de a poseda binele, unicul element care îl poate perfecţiona: binele raţiunii şi a voinţei, adevărul şi ordinea. Şi nu numai o parte din bine ci Binele însuşi, Binele infinit, imutabil. Ambiţia sufletului nostru nu se poate mulţumi cu mai puţin şi nici nu se pot stinge foamea şi setea de divin care ard şi consumă sufletul nostru decât cu acest Bine care este Dumnezeu însuşi, Adevărul, Fericirea eternă. Astfel că putem exclama: „Dumnezeul meu şi totul meu!”. Ce vrei mai mult? care noroc mai mare poţi dori? Sunt sigură, Doamne, că binele esenţial al sufletului meu este posesia lui Dumnezeu, să locuiesc în El şi că El să locuiască în mine pentru totdeauna.

Iubite fiice, dorinţa mea este să vă ajut să înţelegeţi ceea ce eu am înţeles privitor la Existenţa divină în calitatea sa de creator, cumpănitor şi organizator a tuturor creaturilor.

Dumnezeu trebuia să locuiască universul pe care din bunătatea lui la făcut din nimic. Cel ce în sine însuşi este locuinţa proprie posedă dar nu locuieşte în locuinţe create de mâinile omului, nu avea nevoie să-şi construiască palate în afara existenţei sale şi când a voit să locuiască într-un loc părea că nu putea să aleagă altul în afara cerului, şi de aceea Profetul a spus: «Cerurile cerurilor sunt pentru Domnul; El a dăruit pământul oamenilor».

Doar putem gândi oare că Cel care numai prin voinţă poate susţine universul ca să nu se scufunde în abisul nimicului din care a fost făcut printr-un simplu act de voinţă divină, ar vrea să abandoneze creaturile sale şi care fără de prezenţa Lui nu s-au putea păstra, precum lucruri lipsite de valoare? El nu putea abandona oile sale în câmpii deşerte fără de păstori şi pe drept Profetul afirma că Dumnezeu şi-a aşezat în soare locuinţa sa. Dumnezeu însuşi ne spune: «Nu umplu eu cerul şi pământul?».

Da, fiicele mele, cerurile şi pământul sunt pline de mărirea şi maiestatea lui. Da, pământul este scăunelul picioarelor sale. Şi dacă este aşa spuneţi-mi: „Cel ce locuieşte în ceruri şi pe pământ va dispreţui oare locuinţa pe care i-o oferă creatura sa raţională, omul pe care El l-a constituit suveranul creaţiei vizibile, cu o măreţie cu puţin inferioară îngerilor?”. Trebuie deci să credem că în tot universul material nu poate exista o locuinţă mai demnă şi plăcută Bunului Isus decât omul în care El este prezent în toate felurile.

Prin esenţă Dumnezeu este în creaturile sale, prin prezenţă şi putere, dând tuturor acestora întreaga lor existenţă, cunoscându-le în mod intim şi dotându-le de energia cu care ei împlinesc faptele lor. Aceasta înseamnă că aceeaşi substanţă divină, în mod real şi adevărat, se întâlneşte în toate creaturile şi nu poate fi vre-un unghi atât de tăinuit sau profund unde să nu fie întreaga sa divinitate. Şi spuneţi-mi, fiicele mele, dacă Dumnezeu astfel locuieşte în toate creaturile sale, indiferent de josnicia lor, cum oare va locui în omul pe care îl nobilitează mai mult decât oricare realitate vizibilă şi corporee?

Dacă motivul pentru care Dumnezeu se află în toate creaturile este participarea lor la Existenţa divină, este raţional gândul că Dumnezeu se află în mod şi mai excelent acolo unde participarea la Existenţa sa şi la perfecţiunile sale este mai mare, aşa cum este cazul creaturilor spirituale. Dar Dumnezeu este în toate lucrurile şi ca prezenţă, pentru că le cunoaşte bine şi pe fiecare în parte, dat fiind că în orice loc ochii săi penetranţi contemplă pe cei buni şi pe cei răi şi cercetează inimile tuturor.

Iubite fiice, cine poate dubita de faptul că omul, nobilitat cu prezenţa lui Dumnezeu, omul care practică virtuţile făptuind conform legii, interesului şi demnităţii Creatorului, poate fi un demn tabernacol al Dumnezeului său, al Dumnezeului tuturor virtuţilor şi care locuieşte în orice sfânt lăcaş?

Acest mod cu totul excelent de a locui în om ne invită să-l considerăm din punct de vedere mai elevat decât ordinul supranatural, căruia cred că în realitate îi aparţine tot ceea ce este legat de virtuţi şi sfinţenie. O, fiicele mele, cum se dilatează inima mea! Cât aş vrea să vă explic ceea ce sufletul simte atunci când este tabernacolul Dumnezeului său!

Consideraţi faptul că dacă omul prin natură este destinat să fie tabernacol Dumnezeului său, cu atât mai mult va fi prin har, devenind prin lucrarea acestuia o existenţă perfectă, o existenţă ce nu numai că depăşeşte toate lucrurile vizibile, ci se înalţă deasupra celor invizibile până când va ajunge în sfera şi ordinul lui Dumnezeu însuşi.

Ordinea supranaturală nu distruge şi nu anulează natura pe fundamentul căreia se înalţă; ba din contra o înfrumuseţează şi o perfecţionează şi astfel, nu numai că nu-l deviază pe om de la destinul său natural, ba chiar îl conduce la acest destin în mod mai direct şi cu mult mai mare eficienţă.

În acest nou şi sublim ordin la care omul, din iubire, a fost elevat în mod gratuit, este delineată în el, pe deplin, locuinţa lui Dumnezeu, în mod perfect şi în formă perfectă. Astfel se împlinesc cuvintele Bunului nostru Isus, care a spus: «Dacă cineva mă iubeşte, va ţine Cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el» (In 14, 23).

Asta înseamnă, fiicele mele, că cele trei Persoane a Preasfântei Treimi, ce sunt una şi aceiaşi esenţă, vin să locuiască în inima omului drept, din care fac tabernacolul glorios a lor. Cine oare ar putea explica un lucru atât de mare şi o atât de mare bucurie? Este atât de puternic harul pe care îl pregăteşte această regală locuinţă astfel încât în om locuieşte Dumnezeu în toată realitatea lui trinitară şi nu numai una dintre cele trei Persoane divine.

Harul este lucrul cel mai măreţ; harul este dulcele paradis, tronul maiestuos a Preasfântei Treimi. Oh, nebunia omului care cu multă uşurinţă comite păcate peste păcate, pur convins că cu un singur păcat de moarte îl alungă pe Dumnezeu din inima sa!

Iubite fiice, aşa cum Sfânta Euharistie este continuarea misterului Întrupării pe pământ, la fel este şi tipul suprem a ordinului supranatural, a cărui izvor ea este. Ce vă pot spune, fiicele mele, despre Sfânta Euharistie, unde nu numai o singură natură se uneşte cu Dumnezeu ci fiecare natură formează un singur trup cu Isus şi deci, cel ce primeşte Sfânta Împărtăşanie devine Trupul şi Sângele lui Dumnezeu cel Întrupat? Atunci când ne pregătim să primim Sfânta Împărtăşanie să ne gândim la inestimabila onoare pe care ne-o dăruieşte această uniune euharistică. Să ne amintim că mulţumită Sfintei Împărtăşanii omul poate fi numit pe drept „cristofor”, pentru că îl are în interiorul său pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În Isus Cristos locuieşte plinătatea lui Dumnezeu şi în norocoasă creatură care se împărtăşeşte locuieşte plinătatea lui Cristos. De acest lucru, fiicele mele, nu putem dubita şi deci trebuie să-l primim pe Bunul Isus cu mare fervoare; în plus, pe parcursul zilei, trebuie să ne gândim deseori că Isus este în noi. Atunci când patimile noastre încearcă să ne tulbure inima şi mintea, îndrumându-ne la rău, să făptuim ceea ce nu ar vrea Isus, să ne gândim astfel; „Isus trăieşte în mine şi eu vreau să trăiesc în El şi pentru El. Ceea ce inima şi mintea mă îndrumă să fac, îi este Lui pe plac? sunt demne aceste fapte de mireasa lui Isus?”. Să-i spunem eu-lui nostru, superbiei şi iubirii de sine: „Pregătiţi-vă să muriţi, pentru că în mine locuieşte Isus al meu, făcându-mă să particip la natura lui divină. Nu vreau să mă reîntorc la vechia mea nemernicie, acel comportament pe care voi mi-l propuneţi şi care este nedemn de desăvârşirea mea”.

[Home page | Pensieri | Home_Rumeno]

realizzazione webmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 13 luglio, 2006