...ca un tată şi ca o gingaşă mamă...

...ca un tată şi ca o gingaşă mamă...

„Isus este pentru toţi un tată bun şi ne iubeşte cu o iubire infinită, ce nu face distincţii. Chiar şi omul cel mai pervers, cel mai mizerabil şi mai abandonat este iubit de Isus cu o duioşie imensă. Isus este pentru el un tată şi o gingaşă mamă”. (El pan 2, 67)

1.   Suntem creaţi pentru Dumnezeu
2.   Dumnezeu locuieşte în noi
3.   Dumnezeu ne iubeşte
4.   Dumnezeu este Tatăl nostru
5.   Dumnezeu este Iubire Milostivă
6. Încrederea în îndurarea Domnului
7.   Crucea: dovada iubirii
8. Euharistia
9. Porunca iubirii
10. Credinţa
11. Perfecţiunea (Viaţa spirituală)
12. Voinţa lui Dumnezeu
13. Rugăciunea
14. Umilinţa
15. Pasiunile
16. Asceză
17. Suferinţa
18. Speranţa
19. Darurile Duhului Sfânt
20. Fericirile
21. Maria

1. SUNTEM CREAŢI PENTRU DUMNEZEU

           Care este originea neliniştilor, tulburărilor, agitaţiilor, descurajărilor, tristeţilor, durerilor noastre?

Din nefericire, noi căutăm plăcerile noastre şi nu gloria lui Dumnezeu, scopul nostru suprem. Aceasta este originea acestora.
           Am fost creaţi pentru Dumnezeu şi pentru gloria sa. Sufletul şi trupul nostru; Duhul şi inima noastră, sensurile noastre, zilele şi nopţile noastre, munca şi odihna, viaţa şi moartea, toate ne-au fost dăruite pentru Dumnezeu şi gloria sa, şi doar astfel noi vom obţine fericirea.
         Dumnezeu a vrut să condiţioneze fericirea noastră gloriei sale.

Ř   a voit să ne facă fericiţi preamărindu-se,

Ř   a voit să unească interesele noastre cu ale sale,

Ř   viaţa noastră cu viaţa sa,

Ř   existenţa noastră cu existenţa sa.

2. DUMNEZEU LOCUIEŞTE ÎN NOI

           Ce trebuie să facem pentru a ne întâlni cu Dumnezeu?

Pentru a ne întâlni cu Dumnezeu nu trebuie să ne obosim prea mult alergând încoace şi încolo: El este foarte aproape de noi, chiar înăuntrul nostru. Este foarte aproape de noi deoarece este prezent în toate creaturile care ne înconjoară; El este în noi pentru că persoana noastră poate deveni un Tabernacol viu, dacă îl invităm pe Domnul să rămână cu noi, convinşi că El va rămâne şi va locui în inima noastră săracă şi mizerabilă.

           Câtă încredere poate provoca gândul că, oricât de grele pot fi încercările, ispitele, crucile, oboselile prin care trebuie să trecem, putem fi siguri că Domnul este cu noi, El care este Atotputernic şi căruia nimic nu-i poate rezista.

Trebuie să fim convinşi că Domnul trăieşte în noi precum un prieten intim.

El ştie că, singuri, nu putem cultiva viaţa supranaturală şi că nu putem parcurge calea sfinţeniei; de aceea, ca un bun colaborator, lucrează împreună cu noi, substituind în orice moment neputinţa noastră cu harul său.

          Avem nevoie de lumină pentru a pătrunde adevărurile de credinţă? Să-L invocăm! El, autorul luminii, va lumina inteligenţa noastră.

Avem nevoie de hotărâre şi curaj pentru a îndeplini obligaţiile noastre? El ne va dărui puteri supranaturale de care avem nevoie pentru a îndeplini totul aşa cum El doreşte.

Să alergăm la El căci ne aşteaptă pentru a ne da ajutor şi putere.

          Nimic nu este mai plăcut şi dulce decât a-L iubi pe Dumnezeul nostru. Această iubire procură pacea sufletului nostru; pacea ce va creşte dacă vom rămâne statornici în convingerea că Dumnezeul nostru locuieşte în noi şi că lucrează în noi cu atenţia unui tată.

Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu este fericit şi se bucură permanent de prezenţa sa. A înţeles că pentru a-L întâlni nu trebuie să facă nici măcar un pas, deoarece Domnul locuieşte şi trăieşte în el.

3. DUMNEZEU NE IUBEŞTE

          Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în toate creaturile, dar în mod deosebit în om. Pe acesta, şi nu pe celelalte creaturi inferioare, Dumnezeu l-a creat după asemănarea Lui, i-a dăruit toate bunurile sale din abundenţă; pentru el a făcut cele mai mari sacrificii.

Această iubire este antică şi veşnică; universală pentru că îi îmbrăţişează pe toţi; sublimă pentru binefacerile dăruite; profundă datorită umilinţei măreţe.

El doreşte să fie iubit fără limite pentru că fără limite ne-a iubit.

Ne dăruieşte însăşi izvorul iubirii, care este Duhul Sfânt.

Ne dăruieşte virtutea carităţii care este iubirea însăşi cu care trebuie să iubim.

Cere o iubire perfectă, dovedită prin fapte, conform poruncilor pe care El însuşi ni le-a dat.

           Precum omul comunică, într-un anumit sens, viaţa sa creaturilor fără viaţă, de exemplu modelând şi însufleţind marmura sau bronzul, sau desfătându-se cu florile, sau petrecându-şi timpul în compania animalelor, tot astfel, ba chiar mai mult, cel ce este viaţa prin excelenţă, comunică viaţa sa oamenilor.

           Sfânta Scriptură ne învaţă clar cu privire la participarea la viaţa divină, iar credinţa creştină ne spune că Isus, viaţa noastră, a venit în lume tocmai pentru a-i da viaţă omului, viaţă divină, deplină şi îmbelşugată, emanată din Isus însuşi, El care este CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA.

           Cunoaşterea lui Dumnezeu favorizează legătura intimă şi afectuoasă a inimii noastre cu El.

El este perfecţiunea infinită iar noi extrema sărăcie.

Totuşi între noi şi El există o adevărată legătură naturală: în El găsim tot ceea ce nouă ne lipseşte.

El s-a coborât până la noi pentru a ne dărui iubirea sa şi pentru a ne copleşi cu binefacerile sale; noi ne îndreptăm spre El recunoscându-L unicul Domn ce poate vindeca rănile noastre şi poate ajuta iremediabila noastră slăbiciune, însetată de fericire şi iubire.

4. DUMNEZEU ESTE TATĂL NOSTRU

           Cred că pentru a-ne înălţa inima spre Dumnezeu nu avem nevoie de multe argumente: este suficientă convingerea că Dumnezeu este Tatăl nostru.

Această convingere conduce lin inima spre o iubire intensă, capabilă să pătrundă în sufletul nostru şi să-l pregătească pentru lucruri măreţe.

           Dintre toate sentimentele, cel care poate rămâne mai mult în sufletul şi mintea noastră, devenind o idee fixă, este faptul că-L putea chema TATĂ pe Dumnezeu însuşi!

           TATĂ este titlul care se potriveşte cel mai bine lui Dumnezeu, deoarece Lui îi datorăm toate câte le avem în mod natural şi supranatural, al harului, prin care ne face fiii săi adoptivi.

Vrea ca să-L numim TATĂ deoarece, ca fiii îl iubim, îl ascultăm şi-L cinstim: astfel, trezim în sufletul nostru sentimente de iubire şi încredere cu ajutorul cărora vom obţine tot ceea ce-i vom cere.

           NOSTRU, întrucât, neavând Dumnezeu decât un Fiu natural, în iubirea sa infinită, doreşte să aibă mulţi fii adoptivi, cărora să le dăruiască bogăţiile sale; astfel, având toţi un singur Tată şi fiind fraţi, să ne iubim reciproc.

Dumnezeu s-a aplecat spre noi precum cel mai iubitor Tată asupra fiului său şi ne invită să-L iubim şi să-i dăruim inima noastră.

Această iubire EL ar putea să ne-o ceară pe drept şi chiar obligându-ne. A preferat însă să ne-o ceară în mod afectuos, cu delicateţe, pentru ca răspunsul nostru să fie spontan şi, din iubire, să ne apropiem de EL.

          Isus este pentru toţi un TATĂ BUN care ne iubeşte nespus de mult, fără nici-un fel de diferenţă. Chiar şi omul cel mai pervers, cel mai mizerabil şi abandonat este iubit de Isus cu o gingăşie imensă. Isus este pentru el un tată şi o gingaşă mamă.

Oamenii trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu ca pe un TATĂ BUN ce se foloseşte de orice pentru a-şi sprijini, a-şi ajuta şi a-şi face fericiţi proprii fii; îi caută şi-i însoţeşte cu iubire neobosită ca şi cum nu ar fi fericit fără de ei.

5. DUMNEZEU ESTE IUBIRE MILOSTIVĂ

          Dumnezeu ne iubeşte pe toţi cu aceeaşi intensitate; dacă face vreo diferenţă este doar aceea de a iubi mai mult pe cei care, deşi plini de defecte, se străduiesc şi luptă pentru a fi aşa cum EL îi doreşte.

Cu cât omul este mai sărac şi mai mizerabil, cu atât mai mult Isus simte gingăşie pentru el; îndurarea sa este mai mare, bunătatea sa este extraordinară: se reduce până la atât încât este EL cel care aşteaptă sau bate la uşa sufletului vinovat sau lânced.

De unde izvorăşte această îndurare divină? Unde-şi are originea această delicată compătimire, inexplicabilă omeneşte, faţă de păcătoşi? Care este motivul?

Motivul este că Isus multiplică iubirea sa în funcţie de slăbiciunea, mizeria umană.

          Eu cred că toate atributele Bunului Isus sunt în slujba iubirii. El se foloseşte de înţelepciunea sa pentru a repara greşelile noastre, de dreptatea sa pentru a îndrepta căile noastre strâmbe, de bunătatea şi îndurarea sa pentru a ne consola şi a ne copleşi de binefaceri, de atotputernicia sa pentru a ne veghea şi ocroti.

          Compar inima lui Isus cu inima unui om. Aceasta din urmă propulsează sângele la toate extremităţile corpului, îndreptând viaţa şi spre mădularele cele mai umile.

În acelaşi fel se manifestă şi palpitaţiile Iubirii Milostive.

Inima lui Isus bate neîncetat cu o iubire imensă pentru toţi oamenii. Bate pentru sufletele lâncede, pentru păcătoşi, pentru sufletele sfinte, pentru cele fervoroase, pentru cele infidele şi îndepărtate; bate pentru muribunzi şi pentru sufletele din Purgator; bate pentru sufletele fericite pe care le slăveşte în cer.

          Pentru a ne acorda darurile sale Dumnezeu nu ia în consideraţie faptul că vom fi sau nu recunoscători. Vai de noi dacă ar fi considerat ceea ce vedea în noi!

Deşi cunoştea toate jignirile şi nerecunoştinţele noastre, s-a gândit la noi numai ca să ne iubească neîncetat şi să ne dăruiască harurile sale.

Afecţiunea noastră pentru Isus este atât de neînsemnată, atât de inumană şi atât de lipsită de delicateţe! Câte neglijenţe, câte distracţii şi nestatornicii, câtă intoleranţă şi înjosire... !

Inima noastră nu iubeşte decât parţial. Isus, în schimb, nu încetează nici măcar o clipă să se gândească la noi şi iubirea sa va veghea necontenit asupra noastră de-a lungul întregii noastre vieţi.

Iubirea lui Isus nu scade, nu oboseşte, iartă şi nu ţine cont de nimic.

EL nu se va schimba.

Cât de puţin ştim să-L preţuim pe Domnul!

EL continuă să cerşească iubirea noastră, urmându-ne pe cărările noastre întortocheate atunci când ne lăsăm cuprinşi de patimile cele mai ruşinoase.

Atunci când îl jignim EL îşi întoarce privirea dar nu se îndepărtează de noi şi nu ne abandonează. Continuă să ne întindă mâna pentru a ne ajuta să fugim de acea febră care ne consumă; ne iartă şi ne invită să-L urmăm din nou, cu mai mare iubire.

          Tatăl îl întâmpinase pe fiul risipitor cu mare iubire; îl zărise în depărtare şi, cuprins de milă, a alergat spre el, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat.

          Dumnezeu îl primeşte pe cel ce se căieşte; îl îmbrăţişează cu iubire şi, abia întors la EL, fără să-i reproşeze greşelile sale, îl copleşeşte de har şi binefaceri.

          Isuse al meu, ştiu că Tu îi chemi pe toţi fără nici o excepţie, locuieşti în cei umili, iubeşti pe cei care te iubesc, judeci situaţia celui sărac, ai milă de toţi şi nu urăşti nimic din tot ceea ce puterea ta a creat; simulezi lipsurile oamenilor şi-i aştepţi la pocăinţă; primeşti pe cel păcătos cu iubire şi îndurare.

Dăruieşte-mi şi mie, o Doamne, izvorul vieţii: dă-mi a ta iertare şi distruge în mine tot ceea ce se opune legii tale divine.

Cel care-L iubeşte pe Domnul se simte fericit atunci când se gândeşte că Dumnezeul său se auto defineşte Păstor şi că vrea să ţină în braţele oiţele cele mai slabe şi bolnave. Ştiind că şi ea este condusă şi protejată de un aşa bun păstor se bucură enorm de mult.

Fiecare din noi, individual şi personal, este subiectul unei particulare atenţii a divinei providenţe; Iubirea Milostivă se apleacă asupra fiecăruia pentru a-i indica calea pe care EL doreşte ca noi s-o parcurgem.

          În aceste timpuri în care iadul luptă să-L îndepărteze pe Isus din inima omului, trebuie să facem tot posibilul ca omul să cunoască Iubirea Milostivă a lui Isus şi să recunoască în El un Tată Bun ce arde de iubire pentru toţi; care se oferă să moară pe o Cruce pentru ca omul, pe care EL îl iubeşte, să poată trăi.

Ca toţi să ajungă să înţeleagă că au un TATĂ ce nu ţine cont de nimic, iartă şi uită; un TATA şi nu un judecător sever; un TATĂ SFÂNT, plin de înţelepciune şi frumuseţe, care îl aşteaptă fiul risipitor pentru a-l îmbrăţişa.

          O Isuse al meu, dăruieşte tuturor harul de a te cunoaşte şi a te iubi; să fie siguri că în ceasul morţii nu-i aşteaptă un judecător sever şi intransigent, gata să-i condamne ci, un TATĂ sensibil, plin de iubire şi înţelegere, care nu ia în seamă mizeria şi lipsurile fiilor săi, ci iartă şi uită.

6. ÎNCREDEREA ÎN îndurareA DOMNULUI

          Dacă cineva a avut ghinionul de a-L jigni pe Dumnezeu, să nu ezite nici măcar un moment ci să alerge la El să-i ceară iertare căci va fi întâmpinat de un Tată Bun: Dumnezeu îl aşteaptă cu nespusă grijă şi iubire. Va înţelege atunci cum Iubirea Milostivă ne atrage cu infinita dulceaţă a iubirii sale şi va fi surprins recunoscând iubirea şi bunătatea pe când el se gândea că-L va vedea pe Dumnezeu dezgustat şi cu sabia în mână pentru a-l pedepsi.

          Chiar şi dacă am fi săvârşit cele mai mari păcate nu trebuie să ne temem; Inima Milostivă a Domnului iartă şi iubeşte nespus de mult.

Să nu ne lăsăm cuprinşi de tristeţe în faţa numeroaselor căderi, ci, plini de credinţă şi conştienţi de slăbiciunile noastre, cu umilinţă şi încredere totală în Dumnezeu, Bunul nostru Tată, să alergăm la EL cerându-i din nou iertare. EL, care cunoaşte bine natura umană şi vede eforturile şi dorinţele noastre, va şti să aştepte cu răbdare şi calm îndreptarea noastră.

Dacă ne lăsăm copleşiţi de tristeţe şi neîncredere î-i cauzăm o neplăcere Domnului şi oferim posibilitatea diavolului de a îndepărta pacea interioară, cu riscul de a ne expune tulburărilor violente în profunzimea sufletului.

Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne pară rău de lipsurile noastre. Sigur că păcatul este oribil, pentru că prin el îl jignim pe Isus şi de aceia trebuie să-l detestăm, dar nu trebuie să ne abandonăm tristeţii şi descurajării. Cel pe care l-am jignit este tot Tatăl nostru, iar inima sa Milostivă iubeşte şi iartă.

          Suntem, cu adevărat, plini de mizerii dar trebuie să tindem spre înălţimi; trebuie să-i dăm inima noastră lui Isus, aşa cum este: cu sau fără păcate, evlavioasă sau lâncedă, vrednică sau descurajată, convinşi că dacă i-o vom prezenta cu umilinţă şi iubire, ea va deveni mai bună.

          Să nu ne fie teamă să mărturisim mizeriile noastre: să le mărturisim clar.

Chiar dacă noi nu-L vedem, Isus stă lângă preot gata să ne dăruiască iertarea şi îmbrăţişarea sa, precum tatăl fiului risipitor.

Chiar dacă l-am jignit mult pe Domnul, nu trebuie să ne fie teamă căci El întâmpină cu iubire şi căldură sufletul căit. Aproape că am fi tentaţi să spunem; „Dacă nu te-aş fi jignit cu nimic, aş dori să păcătuiesc pentru ca să mă tratezi ca pe acel păcătos căit”.

          Când un păcătos se căieşte, chiar şi cel mai păcătos, pentru Domnul nu mai există păcat mare şi nici mic; unicul lucru mare care rămâne în acel om este durerea şi iubirea sa iar Dumnezeu nu aşteaptă şi nu ia în consideraţie nimic altceva.

          Inima şi braţele lui Isus mai sunt încă deschise pentru tine; sunt gata iubirea şi îndurarea sa să te ierte şi să te iubească ca şi înainte. Este de ajuns ca tu să pronunţi un cuvânt de căinţă, o privire de implorare şi totul va fi iertat.

Pentru Isus, cel mai neplăcut lucru este lipsa noastră de confidenţă şi încredere în EL.

          În general, între două persoane care se iubesc, nu există nimic care să-i facă să sufere mai mult decât lipsa de încredere a unuia dintre cei doi; cu atât mai mult trebuie să sufere Bunul Isus pentru acest motiv!

Încrederea în Isus, în ciuda păcatelor noastre, este o mângâiere pentru Iubirea Milostivă.

7. CRUCEA: DOVADA IUBIRII

            Două sentimente ar trebui să rămână imprimate în inima noastră şi fixe în mintea noastră, precum singurul argument demn de gândurile noastre: eu pot să-l numesc TATĂ pe Dumnezeu însuşi!

          Isus, din iubire şi prin jertfa de sine, prin patima sa dureroasă, m-a eliberat de păcat.

Isus suferă şi acceptă durerile pentru a ne face să înţelegem că dovada iubirii este sacrificiul.

Nimeni altul, în afară de Isus, nu merită să fie numit maestru al iubirii pentru că nimeni nu s-a sacrificat cât EL.

          Este suficientă o singură privire spre Cruce pentru a înţelege limbajul cu care ne vorbeşte Isus: îl putem înţelege cu toţii, imediat, pentru că este limbajul iubirii. Crucea este pentru noi forţa iubirii lui Dumnezeu.

Pentru a fi părtaşi de viaţa şi mântuirea care izvorăsc din Crucea lui Isus, trebuie să împărtăşim durerea şi greutatea, în multiplele lor forme: trăind în inima noastră Crucea lui Isus cu sentimente de iubire şi compătimire; acceptând crucea noastră şi purtând-o cu bucurie din iubire faţă de Dumnezeul nostru; răstignind pe cruce voinţa noastră şi dorinţele noastre dezordonate.

Prin Cruce se învaţă iubirea faţă de Isus; acolo se iau lecţii de iubire.

Fără Cruce nu există mântuire; dacă nu vom trece prin această şcoală a virtuţii nu vom ajunge la perfecţiunea iubirii.

          Iubirea se alimentează cu sacrificii şi pentru cel ce iubeşte, suferinţa este plăcută.

          Isus este Iubire şi iubirea este focul care consumă.

Focul nu încălzeşte dacă nu arde, nu consumă; la fel şi iubirea: dacă nu lucrează, nu suferă, nu se sacrifică, nu este iubire.

          Este activ: cel care posedă iubirea lui Isus nu-şi poate permite pauze sau linişte, ci este mereu gata să se jertfească.

Nu oboseşte, nu scade şi, descoperind în cel iubit noi fascinaţii, noi desfătări, doreşte tot mai mult să se sacrifice şi să moară pentru el.

          Dacă iubirea nu se sacrifică şi nu suferă, nu este iubire.

          Crucile pe care tu, Doamne, vei vrea să mi le trimiţi, să mă ajute să te iubesc mai mult şi să-i învăţ şi pe alţii că ştiinţa iubirii se deprinde în durere.

«Cel care vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze».

          Isus este în fruntea coloanei purtând crucea cea mai grea: îl urmează mulţimea... fiecare purtându-şi propria cruce: cruci de toate felurile...

Unii asupriţi de ură şi invidie, alţii de cruzime şi nedreptate: unii ispăşind pentru propriile păcate, alţii ispăşind păcatele altora...

Cruci purtate cu resemnare, în tăcere, cu inima grea, asuprită; cruci purtate cu iubire şi jertfire senină.

A-ţi purta crucea este inevitabil. Purtând-o urmându-L pe Isus este bucurie imensă; purtând-o după ce mai întâi Isus a purtat-o este o mare cinste.

Te apasă crucea pentru că te gândeşti că Isus este departe?

Dacă Lui îi place să te lase singur cu crucea, îmbrăţişeaz-o cu iubire, cu sinceritate, şi în ea vei găsi dulceaţa iubirii sale.

          Fă, o Dumnezeul meu, ca eu să iubesc din inimă crucea şi să nu pot trăi fără de ea, până când moartea nu mă va uni cu Tine pentru totdeauna.

8. EUHARISTIA

          Isus, în culmea iubirii sale pentru oameni, a rămas în Euharistie, pentru a ni se uni nouă şi a ne transforma în EL.

Prin Sfânta Împărtăşanie deschidem larg porţile sufletului pentru a comunica cu Dumnezeul nostru, Tatăl nostru, totul nostru.

Acolo EL ne aşteaptă pentru a susţine sufletul nostru, ce, asemenea trupului, are nevoie de hrană pentru a rămâne în viaţă şi a avea puterea să lucreze şi să lupte de-a lungul acestei călătorii pământeşti.

          Pentru a alimenta viaţa divină avem nevoie de Trupul şi Sângele Bunului Isus, Sufletul şi Divinitatea sa, care ne transformă în alţi «Cristos», comunicându-ne modul său de a fi, sentimentele şi virtuţile sale, şi, mai ales, iubirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Sfânta Împărtăşanie este o parte din EL; datorită ei putem învăţa să-L imităm pe Învăţătorul nostru, iertându-i şi iubindu-i pe duşmanii noştri.

          Euharistia este reflexul Întrupării, este un fel de Întrupare prin care Cuvântul devenit carne se uneşte (nu numai în mod hipostatic, ci în mod real şi adevărat) cu toţi cei care primesc sacramentul trupului şi sângelui său.

          Pentru a aduce viaţa în această lume a fost necesar ca, Cuvântul să se unească cu natura umană în mod hipostatic; pentru a extinde aceeaşi viaţă, Înţelepciunea Veşnică s-a gândit să se unească în mod sacramental cu toate naturile individuale, cu toate acele persoane care-L primesc ca aliment.

Aceasta este explicaţia cuvintelor lui Isus: «Am venit în lume pentru ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug».

Spuneţi tuturor să se îndrăgostească de Sfânta Euharistie.

Spuneţi tuturor că pentru un om nimic nu este mai important decât să-L primească pe Dumnezeul său, să se unească cu EL.

          Există o formă de unire fizică, personală şi perfectă, şi este aceia prin care omul, în întregime, se uneşte cu Isus, se încorporează în EL, identificându-se cu EL.

Aceasta înseamnă a-L primi pe Isus în mod perfect şi a participa pe deplin la viaţa supranaturală.

          În anumite suflete Isus rămâne prezent în mod sacramental chiar până la următoarea împărtăşanie, deoarece aceste suflete îl invită să rămână: „Rămâi cu mine, Isuse, nu mă lăsa", şi Isus rămâne cu cel care-L invită pentru că EL este foarte delicat.

Inima omului este locuinţa preferată a lui Isus: un tabernacol viu.

9. PORUNCA IUBIRII

          Iubirea faţă de aproapele este deosebit de importantă deoarece este a doua poruncă, după porunca iubirii faţă de Dumnezeu, în care este cuprinsă întreaga lege divină.

Este poruncă pentru noi iubirea faţă de aproapele, pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, precum Dumnezeu ne-a iubit pe noi.

Trebuie să-l iubim pe aproapele nostru pentru că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele sunt inseparabile; în plus, iubirea faţă de aproapele Dumnezeu o consideră pentru el însuşi.

Raportul nostru cu aproapele trebuie să fie precum membrele corpului care se susţin reciproc în funcţionarea lor, pentru perfecţiune.

          Cred că nu există o poruncă mai dulce decât aceea a iubirii, aşa cum izvorăşte în mod spontan din Inima lui Isus: «Iubiţi-vă unii pe alţii; aceasta este porunca Mea...»!

          Să facem bine tuturor, fără a face deosebiri între buni şi răi, prieteni sau duşmani, rude sau străini. Să facem tot binele posibil şi să nu lăsăm să se stingă în noi dorinţa de a-i face fericiţi pe semenii noştri.

          Dragostea lui Isus nu scade, nu spune niciodată „ajunge” şi nu deosebeşte prieteni de duşmani; îi iubeşte pe toţi, moare pentru toţi.

          Se ştie că cel care iubeşte, îndrăgeşte şi ceea ce iubeşte cel iubit.

Întrucât Isus îi iubeşte mult pe oameni, este logic ca, cel care-l iubeşte pe Isus, î-şi iubeşte şi aproapele, iubit atât de mult de către Isus.

Să-i cerem lui Isus ca în inimile noastre să ardă focul divin al iubirii reciproce, care nu renunţă la sacrificii, chiar cu preţul propriei vieţi.

          Eu cred că dintre toate virtuţile, cea mai importantă este caritatea. Mare şi inestimabilă este valoarea ei.

Cât de mult îi datorăm Bunului Isus pentru că ne-a adus din sânul Părintelui său Veşnic această flacără sfântă!

          Înainte de Isus totul era întunecos şi rece, precum moartea, căci în lume domnea doar egoismul, amorul propriu, căutarea plăcerii şi a binestării, tirania şi ura.

Legea care dirija existenţa umană părea formulată cu aceşti termeni monstruoşi: «Iubeşte-te pe tine însuţi mai presus de toate şi pe aproapele tău în funcţie de tine».

Dar a venit creştinismul şi i-a zis omului: «Iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, din iubire faţă de Dumnezeu».

Aşa apare în lume această virtute care coordonează şi echilibrează iubirea noastră, plăsmuindu-l pe om, făurindu-l, în mod minunat, nobil şi sublim.

De fapt, omul valorează atât cât valorează obiectul iubirii sale.

Iubirea se comunică, se dăruieşte. Aceasta a făcut-o Isus cu noi.

Să învăţăm deci să-i restituim iubirea, amintindu-ne că a-L iubi pe Isus înseamnă:

Ř   a ne dărui Lui şi a ne jertfi pentru EL;

Ř   iubindu-l pe aproapele şi jertfindu-ne pentru aproapele.

Numai aşa îl vom iubi pe Isus: iubindu-l pe aproapele nostru.

          Vreau să-i iubesc pe toţi; buni şi răi. Păcatul nu, Isuse al meu, dar păcătosul da, pentru ca să se convertească şi să te iubească.

          Dragostea este brăţara perfecţiunii. Dragostea vine de la Dumnezeu şi, de aceea, cine iubeşte rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu.

Fără iubire faţă de aproapele nu există nici umbră de perfecţiune şi nici de sfinţenie.

Sfinţenia constă în mod special în iubirea lui Isus şi asemenea iubire se manifestă cu iubirea pentru semenii noştri.

Pentru a şti dacă-L iubim cu adevărat pe Isus ajunge să vedem dacă în inima noastră arde focul dragostei pentru aproapele: cum este flacăra la fel estre şi iubirea noastră.

10. CREDINŢA

          Credinţa este temelia indispensabilă a carităţii şi a oricărei fapte bune. Dacă nu este recunoscut Dumnezeu, nu pot fi recunoscute propriile obligaţii şi omul nu mai este om.

Unde lipseşte credinţa se instalează superstiţia şi imoralitatea; în schimb, dacă credinţa străluceşte în sufletul nostru, în adâncul inimii noastre, de acolo ea va conduce paşii noştri pe calea păcii şi a fericirii.

Să ne amintim, totuşi, că credinţa fără fapte este ca o făclie stinsă, şi că se pierde atunci când în viaţa noastră domină relaxarea şi pervertirea inimii.

Credinţa slăbeşte şi atunci când încetăm a ne mai ruga şi ne îndepărtăm de sacramente.

          O persoană umilă şi curată nu va înceta niciodată să fie credincioasă.

          Când prin ramurile unui copac seva circulă din belşug, copacul este plin de vigoare şi rodeşte bine. Când seva nu mai circulă, frunzele devin galbene, ramurile se usucă, fructele cad şi copacul moare.

Seva divină care ne transmite rodnicia lui Dumnezeu şi viaţa sa divină este spiritul credinţei. Când suntem însufleţiţi de credinţă, toate lucrările noastre nu sunt decât fructe frumoase care se maturizează la căldura carităţii pentru Paradis.

          Credinţa care nu este însoţită de fapte bune este o credinţă moartă, incapabilă să mântuiască.

Să încercăm a reîmprospăta în noi credinţa care este începutul sfinţeniei şi fără de care nu-i putem fi pe plac lui Isus.

Să încercăm s-o accentuăm nu numai prin rugăciune dar şi prin îndepărtarea tuturor factorilor care o slăbesc sau o suprimă. Ignoranţa religioasă şi pervertirea inimii sunt mai ales cei doi factori care se opun intensificării credinţei noastre.

          Nu putem spune că avem credinţă dacă ne lipsesc faptele. Vom fi excluşi de la sărbătoarea Nunţii Cereşti, asemenea fecioarelor neînţelepte care, cu toate că aveau credinţă în Mire, deoarece le lipsea uleiul carităţii, nu au fost recunoscute de Dumnezeu şi nu au putut participa la banchet, fiind îndepărtate de aceea voce ameninţătoare: «Nu vă cunosc».

            Misterele credinţei nu pot fi demonstrate şi nici înţelese de raţiune chiar şi după recunoaşterea lor. Chiar dacă sunt superioare raţiunii, ele nu o contrazic.

Acceptând tot ceea ce ne învaţă credinţa, chiar şi în privinţa misterelor, este, fără nici un dubiu, conform raţiunii.

            Acelui suflet care a primit darul credinţei, nu-i este permis să dubiteze în privinţa ei.

            Raţiunea nu este independentă de credinţă, nici măcar în ştiinţele filozofice şi semnificatul dogmelor de credinţă proclamate de Sfânta Biserică, nu poate fi schimbate de progresele ştiinţei: credinţa şi ştiinţa se ajută în mod reciproc.

          Credinţa ne va descoperi orizontul infinit care îmbrăţişează timpul şi veşnicia, arătându-ne sfârşitul fericit al pelerinajului nostru în această lume, seducându-ne cu speranţa că vom ajunge la Dumnezeu.

Dragostea, cu căldura sa vie, ne va susţine în oboselile acestei vieţi până vom intra în posesia binelui veşnic.

Credinţa, speranţa şi dragostea sunt cele trei virtuţi teologale care reînnoiesc întreaga noastră existenţă şi o transfigură în Isus.

          Puţin ne foloseşte cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu dacă nu o punem în practică.

          Isuse al meu, dă-mi o credinţă vie; ajută-mă să respect poruncile tale; fă ca având inima plină de iubirea ta, să alerg pe calea poruncilor tale.

11. PERFECŢIUNEA (Viaţa spirituală)

Partea principală a sfinţirii noastre aparţine lui Dumnezeu. El însuşi vine să locuiască în sufletul nostru pentru a ni se dărui şi a ne sfinţi.

Pentru a ne putea înălţa spre Bunul Isus, El ne oferă un întreg organism spiritual:

Ř   harul habitual care, pătrunzând în profunzimea sufletului, îl transformă după imaginea şi asemănarea Dumnezeului său;

Ř   virtuţile şi harurile care, perfecţionând facultăţile noastre, le pregătesc să îndeplinească fapte supranaturale, vrednice de viaţa veşnică.

Dar asta nu a fost suficientă Iubirii Milostive a Dumnezeului nostru.

El a trimis pe unicul său Fiu care, făcându-se om asemenea nouă, a devenit modelul perfect a virtuţilor care ne conduc spre perfecţiune.

Acestui Dumnezeu care a făcut atât de mult pentru a ne împărtăşi viaţa sa, noi îi vom corespunde primind cu recunoştinţă această viaţă, cultivând-o şi dispunând-o acelei sfinţeniei pe care El ne-o cere.

Vom fi mereu slabi şi nestatornici dacă nu ne sprijinim de Dumnezeul nostru, dat fiind că secretul puterii noastre, pentru a înainta pe calea sfinţeniei, nu este în noi ci în El.

Vom corespunde bunătăţii sale primind cu recunoştinţă această viaţă, cultivând-o şi dispunând-o acelei sfinţenii pe care El ne-o cere.

          A dori sfinţenia reprezintă primul pas spre sfinţenie; este primul avânt spre Dumnezeul nostru.

Cunoaşterea lui Dumnezeu îl atrage pe Dumnezeu înspre noi şi ne determină să ne dăruim Lui cu iubire; cunoaşterea de noi înşine ne demonstrează că avem nevoie de Dumnezeu, trezeşte în noi dorinţa de a-L primi, astfel încât El să umple golul pe care-l simţim.

Dorinţa sfinţeniei este clădită pe cunoaşterea lucrurilor supranaturale; se naşte şi se dezvoltă prin meditaţie şi rugăciune, cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine.

Perfecţiunea locuieşte în unirea sufletului nostru cu Dumnezeu.

          Cunoaşterea lui Dumnezeu ne conduce în mod direct la iubire; cunoaşterea de noi înşine ne ajută să preţuim adevărata valoare a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi şi ne îndeamnă la recunoştinţă; considerarea mizeriilor şi slăbiciunilor noastre ne ajută să dobândim un mare dispreţ faţă de noi înşine, ceea ce are în sine umilinţa cea adevărată şi, deci, iubirea adevărată, căci în vidul nostru se realizează adevărata unire cu Dumnezeu.

          Adevărata perfecţiune constă în a-L poseda pe Isus prin iubire.

Să nu căutăm sfinţenia în afara noastră, ci în noi înşine, deoarece sfinţenia constă în a trăi în Isus şi El în noi, mai întâi prin dorinţă şi apoi prin posesie.

Să nu fim ca acele ramuri care se desfac din copac şi cad pe pământ: se usucă, devin tari, spinoşi, buni numai pentru foc. Aceste ramuri căzute pe pământ, chiar dacă sunt irigate, vor sfârşi în uscăciune şi vor fi aruncate în foc.

Tot la fel se întâmplă şi cu un suflet care nu se străduieşte să trăiască în unire cu Dumnezeu; asemenea ramurii desfăcute de copac, cu toate că se află în harul lui Dumnezeu, va sfârşi prin a se despărţi definitiv de Dumnezeu.

          Secretul perfecţiunii constă în a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele pentru Dumnezeu, dragostea fiind însoţită de sacrificii.

          Omul drept este cel care îşi îndeplineşte datoriile cu generozitate, este omul care iubeşte binele şi urăşte răul, şi în această iubire se înnobilează şi se perfecţionează pentru că omul valorează atât cât valorează iubirea lui: pământul sau cerul sau chiar Dumnezeu, dacă Dumnezeu este obiectul iubirii sale.

          Câtă lumină emană corectitudinea genuină a gândurilor şi a intenţiilor, curăţia inimii care respinge până şi umbra oricărei dezordini.

Această transformare minunată este o realitate care se actualizează începând din această lume.

            Isuse ale meu, fă ca niciodată să nu mă îndepărtez de învăţăturile tale; fă ca sufletul meu să fie unit cu tine asemenea mlădiţei de viţă-de-vie.

Ajută-mă să trăiesc mereu din viaţa ta; fă ca eu să dăruiesc fraţilor mei viaţa care vine de la tine. Inima mea să fie rodnică pentru a putea dărui roade bogate fraţilor mei; ca eu să învăţ a înmulţi şi a dărui roade divine prin rugăciune, suferinţă şi caritate activă.

12. Voinţa lui Dumnezeu

Nu trebuie să cădem în greşeala de a considera, aşa cum se întâmplă multora, că doctrina Mântuitorului nu este altceva decât o şcoală de virtuţi şi de perfecţiune morală, asemănătoare doctrinei celor înţelepţi.

Să nu cădeţi în greşeala de a gândi că fiecare om este liber de a urma şi a practica această doctrină după buna sa plăcere, alegând să fie mai mult sau mai puţin virtuos.

Nu! Cuvântul lui Isus nu numai că ne descoperă idealul perfecţiunii, dar ne arată şi ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.

Această voinţă constituie legea supremă a universului atât în ordinea morală cât şi în cea fizică; şi acestei voci nimeni nu-i poate împotrivi.

A ne dărui Dumnezeului nostru înseamnă:

Ř   acceptarea şi pronunţarea acelui «FIAT» în mijlocul oricărui eveniment;

Ř   dorinţa simplă şi filială de a împlini în toate voinţa lui Dumnezeu;

Ř   abandonarea totală la dispoziţia Bunului Isus;

Ř   a ne lăsa purtaţi de El ca un copil în braţele mamei sale.

Iubirea infinită a lui Dumnezeu este o adevărată odihnă care fortifică şi care se experimentează gândindu-se la EL.

Dacă ne-am gândi că toate circumstanţele vieţii noastre sunt permise şi voite de această iubire infinită a lui Isus, nu ne-am abandona atât de uşor neliniştii şi a frământărilor.

Să se împlinească, Dumnezeul meu, voinţa Ta divină chiar dacă mă costă mult.

Să se împlinească, Dumnezeul meu, voinţa Ta divină chiar dacă eu nu o înţeleg.

Să se împlinească, Dumnezeul meu, voinţa Ta divină chiar şi atunci când nu reuşesc să o văd.

          Dumnezeu nu vrea şi nici nu permite nimic din ceea ce nu este spre binele nostru. Toate vin din mâna lui Dumnezeu, Tatăl nostru, care este vrednic de a fi iubit fie când permite durerea, fie când ne trimite bucurii.

          Nu trebuie să ne preocupăm de eventualele nenorociri viitoare, cu atât mai puţin să ne întristăm înainte ca ele să apară, căci asta ar însemna pierdere de timp cu lucruri care poate că nici nu ni se vor întâmpla.

Nici o durere nu ajunge la noi fără ca mai întâi să fi trecut prin mâinile lui Dumnezeu şi înregistrat de El pentru binele şi avantajul nostru.

Să avem o încredere filială, fără nici o teamă, în infinita Providenţă a lui Dumnezeu care ne înconjoară din toate părţile.

Faptele noastre vor fi bune numai dacă în ele nu va fi nimic potrivnic voinţei lui Dumnezeu, iubirii sale, gingăşiei şi abnegaţiei sale faţă de noi.

Să binevoiască bunul Dumnezeu ca, de-a lungul vieţii pe care ne-o va dărui în continuare, să nu facem nimic altceva decât să împlinim voinţa sa divină, chiar şi atunci când se dovedeşte a fi dificilă.

            Isuse al meu, Iubire Milostivă, primeşte iubirea mea; constrânge-mă a împlini în toate şi în orice moment voinţa ta divină.

Sunt convinsă că unită ţie şi împlinindu-ţi voinţa este lucrul cel mai plăcut.

Sunt convinsă că iubindu-te mai presus de orice este lucrul cel mai demn şi mai vrednic de a fi dorit.

            Prin cuvintele „Să se facă voinţa Ta precum în cer aşa şi pe pământ” cerem ca voinţa lui Dumnezeu să se împlinească în toate creaturile, cu perseverenţă şi putere, în perfecţiune şi curăţie; cerem ca ea să se împlinească oricând şi oricum ni se manifestă.

            Dăruieşte-mi, Isuse al meu, o credinţă vie şi fă ca eu să împlinesc cu fidelitate poruncile tale divine şi, cu inima plină de iubirea şi bunătatea ta, să alerg pe calea poruncilor tale.

Fă-mă să gust savoarea Duhul Tău şi să simt foamea împlinirii voinţei Tale divine pentru ca astfel să-ţi fie mereu plăcută slujirea mea umilă.

13. RUGĂCIUNEA

            Rugăciunea este un extaz, un delicat avânt al inimii către Dumnezeul său, o conversaţie afectuoasă cu El. Comportă un anumit efort, dacă cu adevărat dorim să ne dezlipim inima de creaturi şi de noi înşine şi să-L reîntâlnim pe Dumnezeu în adâncul sufletului nostru. Acolo, în unirea sufletului cu El, se stabileşte suavul şi intimul colocviu; acolo sufletul îi expune Tatălui său, Dumnezeu şi Domn, toate nevoile sale, la care El răspunde, dacă sunt spre mărirea sa.

            Fundamentul rugăciunii noastre este, pe de o parte, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, creaturile sale, fiii săi şi, pe de altă parte, nevoia absolută de protecţia sa, izvorul nesfârşit al oricărui bine pe care El doreşte să o reverse din belşug, deoarece, Tatăl nostru fiind, EL nu doreşte altceva decât să ne dăruiască viaţa sa, pentru ca ea să crească în noi.

Să ne îndreptăm spre rugăciune plini de credinţă, încredere şi umilinţă; să-i cerem Bunului Isus să ne ajute şi să ne dăruiască puterea necesară pentru a putea răspunde, în această viaţă, voinţei sale!

El aşteaptă rugăciunile noastre pentru a ne putea ajuta.

            Numai rugăciunea adună şi uneşte în Dumnezeu toate facultăţile noastre: mintea, absorbind-o în meditarea lucrurilor divine; voinţa, orientând-o spre gloria lui Dumnezeu şi binele fraţilor noştri; inima, afundând-o în inima lui Dumnezeu, unde se inspiră permanent în afecţiuni care sfinţesc; facultăţile sensibile care ne ajută să punem în Dumnezeu întreaga imaginaţie şi gândire.

În rugăciune, încetul cu încetul, sufletul devine asemenea lui Dumnezeu; El se pleacă spre noi şi ne dăruieşte harul care produce în noi această transformare fericită.

            A ne ruga înseamnă a îndrepta spre Dumnezeu privirea simplă şi plină de iubire.

Trebuie să învăţăm a îndepărta, puţin câte puţin, discursurile şi raţionamentele dorind numai contemplarea Dumnezeului nostru pentru a-L putea iubi.

            În liniştea rugăciunii Dumnezeul nostru vorbeşte inimii: acolo, în rugăciune, voinţa Lui se înţelege pe deplin; ne luminează mintea, ne încălzeşte şi înflăcărează voinţa. Duhul Sfânt, nu numai prin darurile ştiinţei şi intelectului dar şi al înţelepciunii, ne ajută să savurăm adevărurile de credinţă, să le iubim şi să le punem în practică.

Se formează astfel o comuniune intimă între suflet şi Dumnezeu, iar într-o asemenea unire sufletul are fericirea de a-L simţi pe Bunul Isus ce-i vorbeşte de iubire şi consolare, lăsând inima rănită de iubire.

În rugăciune sufletul îi expune lui Dumnezeu toate nevoile; acolo se simte mai liber să converseze cu El; acolo, aproape de El, învaţă să iubească, să sufere şi să trăiască pentru El.

            Să-i cerem lui Dumnezeu, în rugăciune, tot ceea ce avem nevoie; să nu ne încredem în meritele, sacrificiile sau virtuţile noastre, ci în iubirea şi bunătatea Domnului, ce, blând, se apleacă asupra noastră, dacă, cu adevărat, recunoaştem zădărnicia şi mizeria noastră.

El ascultă şi ajută mereu sufletul umil care, încrezător în iubirea sa cere, nu atât bunuri materiale şi trecătoare ci, mai ales, harul său împreună cu tot ceea ce-l ajută să înainteze în sfinţenie.

Este adevărat că uneori avem impresia că Dumnezeu şi-a astupat urechile la rugăminţile noastre. El procedează astfel deoarece vrea ca încrederea noastră să fie perseverentă şi să simţim mai profund sărăcia noastră şi valoarea harului său.

Cu toate acestea, după cum putem vedea din exemplul femeii canaaneence (Mt. 15, 22), El, chiar dacă lasă impresia că respinge, se bucură când este asaltat cu dulce violenţă.

În rugăciune Isus se face simţit sufletului; îi dă putere, mângâiere şi har.

Să ne cufundăm în rugăciune pentru a asculta ceea ce vrea să ne spună Isus; să nu ne fie teamă a-i încredinţa secretele noastre căci vom primi în schimb puterea şi siguranţa de care avem nevoie pentru a-L urma.

            Cu cât mai mult creatura înaintează în cunoaşterea şi iubirea lui Isus, viaţa sa se simplifică, contemplarea devine din ce în ce esenţială, profundă, perfectă, neavând alt scop decât Dumnezeu, bunătatea sa, îndurarea sa, dragostea sa faţă de cei care l-au jignit.

Această creatură se va simţi reînnoită, îmbrăcată în bunătatea şi milostivirea lui Isus; are impresia că este un abis fără margine, capabil să topească şi să distrugă toată vinovăţia fraţilor săi.

            În realitate aşa şi este pentru că sufletul se avântă spre Isus, cerându-i iertare şi îndurare pentru toţi sărmanii nefericiţi păcătoşi, iar Isus nu-l poate refuza, ba, dimpotrivă, este nespus de bucuros să-i dăruiască tot ceea ce îi cere în favoarea lor.

14. UMILINŢA

Să căutăm umilinţa sinceră, care are ca fundament, pe de o parte, măreţia şi sfinţenia Bunului Isus, iar pe de altă parte, sărăcia şi mizeria noastră.

Această atitudine eliberează sufletul nostru de egoism, orgoliu şi îngâmfare.

Dat fiind că doar eliberaţi de noi înşine vom putea realiza unirea noastră cu Dumnezeu, cu cât mai mult ne vom lăpăda de noi înşine, cu atât mai mult sufletul se va lăsa cucerit şi stăpânit de Dumnezeu.

            Mi s-a părut, ca în vis, că l-am văzut pe Bunul Isus având în mână un pahar plin cu apă; mi-a spus să încerc a adăuga o picătură de apă în paharul plin, însă fără a revărsa apa care era deja în pahar. Am încercat dar a fost imposibil deoarece, adăugând alte picături, se revărsa apa care era în pahar.

Astfel am înţeles că în momentul în care Domnul găseşte un suflet plin de sine însuşi, plin de amor propriu, nu-i poate dărui nici o picătură din iubirea sa.

            Orgoliul este o decădere adâncă; omul lăsat în voia sa, plin de amor propriu, în iubire excesivă de sine însuşi, ajunge a se considera aproape ca Dumnezeu, uitând că Dumnezeu este începutul şi scopul său ultim.

Isus se opune celor mândri, în timp ce îi înalţă până la sine pe cei umili.

Cel umil nu se descurajează de propriile slăbiciuni, ci aleargă la Domnul cu încredere pentru a-i cere iertare şi ajutor. Şi El nu-i dezamăgeşte speranţa.

            Atâta timp cât sufletul nu este umil, până nu uită şi nu se leapădă de sine însuşi, Isus nu poate locui deplin în el: în felul acesta comunicarea devenind aproape imposibilă.

            Umilinţa este asemenea cimentului, în edificarea perfecţiunii.

Ea atrage nu numai privirea oamenilor care se simt subjugaţi ci şi privirea lui Dumnezeu.

Este victoria cea mai importantă deoarece este victoria asupra orgoliului care este patima cea mai înrădăcinată în sufletele noastre; este victoria asupra lumii care se hrăneşte cu fumul mândriei; este victoria asupra lui Lucifer, căzut în abis din cauza mândriei sale.

            Prea puţin poate fi folositor cauzei Evangheliei, care este cauza lui Isus, sufletul care nu este dispus să se lase umilit precum bobul de grâu, care, pentru a da viaţă altor boabe trebuie să fie ascuns în pământ, să putrezească şi să moară.

15. PASIUNILE

            Deseori se spune că pasiunile sunt rele. Nu este adevărat: nimic este rău din ceea ce Dumnezeu a pus în natură!

Isus însuşi a experimentat pasiunile, dar foarte bine ordonate. El a iubit nu numai cu voinţa dar şi cu inima; a plâns la moartea lui Lazăr şi asupra Ierusalimului; a fost cuprins de mânie sfântă împotriva negustorilor din Templu; a experimentat frica, tristeţea şi înjosirea. Însă, aceste pasiuni au fost mereu supuse voinţei sale şi subordonate Tatălui.

            Atunci când pasiunile sunt dezordonate, produc efectele cele mai dăunătoare şi orbesc sufletul pentru că nu sunt conduse de raţiune ci numai de plăcerea ce tinde să judece greşit şi să întunece adevărata judecată.

Apetitul senzitiv este orb prin natură; ar fi orb sufletul care s-ar lasă condus de el mai mult decât de datoriile sale proprii.

            Am fost creaţi pentru a fi fericiţi; în toate facultăţile noastre există o dorinţă puternică după fericire.

            În călătoria noastră pe acest pământ, departe de Dumnezeu, pe care nu-L vedem, suntem călăuziţi de credinţă şi nu de o viziune clară; în mijlocul creaturilor pe care le vedem şi a căror atracţie ne fascinează, deseori ne lăsăm păcăliţi de ceea ce vedem şi uităm de ceea ce nu vedem; în loc să ne îndreptăm în grabă spre Dumnezeu ajutaţi de „uleiul” plăcerilor pus la dispoziţia noastră, căutăm satisfacţii în plăcere şi prin plăcere; astfel, plăcerea încetează de a mai fi un mijloc şi devine un scop.

Fascinaţi de această beţie, pierdem din vedere adevăratul bine; vanitatea concupiscenţei distruge ordinea în sufletul nostru.

Pofta după bunurile pământeşti, dorinţa neînfrânată după bogăţii este o patimă teribilă şi distrugătoare. Îi este foarte greu inimii noastre să se dezlipească de această patimă, mai ales dacă ea este însoţită de promisiuni seducătoare.

Cel care nu-şi pune speranţa în bogăţii şi are fericirea de a-şi dezlipi inima de ele, va avea drept răsplată viaţa veşnică; bogăţiile sale sunt în Dumnezeu.

            Lăcomia este rădăcina multor rele; este mama multor păcate: cel care îi este sclav va eşua în credinţă.

            Bogăţiile nu sunt un scop, ci un mijloc pus la dispoziţia noastră de Providenţa Divină pentru a sluji necesităţilor noastre şi ale celor săraci.

Dumnezeu continuă să fie Stăpânul absolut a tuturor bunurilor; de modul în care le folosim.

Răul moral constă în orbirea în care trăim deseori.

Omul, sclav propriilor patimi este un om stăpânit de mii de secrete duşmănoase, care-l chinuie şi-l sfâşie; sufletul său este o locuinţă întunecoasă a nebuniei, a remuşcărilor şi al celor mai triste nelinişti.

            Pacea este rodul nevinovăţiei şi nu se câştigă decât prin iubire şi prin îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu. Numai în ea vom găsi fericire pe acest pământ; numai ea restabileşte ordinea în inimile noastre şi, împreună cu ordinea, pacea şi bucuria care sunt nedespărţite.

            Să fim profund convinşi că patimile ne orbesc, egoismul ne întunecă vederea şi ambiţia ne dezorientează ca să nu vedem când păcătuim, iar iubirea de noi înşine ne face să uităm de iubirea pe care i-o datorăm Creatorului.

16. ASCEZĂ

            Trebuie să stăpânim patimile noastre căci altfel ele ne vor trăda şi ne vor îmbolnăvi sufletul făcându-l să sufere, deoarece sunt ca nişte fii neliniştiţi şi nemulţumiţi, care continuă să ceară permanent când un lucru, când altul.

Niciodată nu vom reuşi să ajungem la adevărata iubire şi unire cu Dumnezeu fără eforturi, fără lupte şi oboseli.

Egoismul nostru este foarte puternic şi deoarece este carne, incapabil deci să caute altceva în afară de sine însuşi, se aşează totdeauna pe primul loc şi singurul loc.

Însă, ajunge la un moment dat să-şi dea seama că nu este suficient pentru sine însuşi; astfel începe să-L caute pe Dumnezeu prin intermediul credinţei, dorindu-L ca pe un ajutor necesar.

În acest caz îl iubeşte pe Dumnezeu, dar îl iubeşte doar pentru sine şi nu pentru Dumnezeu.

Continuând să-l considere pe Dumnezeu ca pe un ajutor indispensabil, îşi dă seama cât de bun şi de suav este El şi începe să-L iubească pentru ceea ce este El.

În sfârşit, ţinând cont de iubirea pe care Dumnezeu a manifestat-o din veşnicie faţă de noi, ajunge să se iubească pe sine însuşi numai pentru Dumnezeu şi prin urmare să-L iubească pe Dumnezeu numai pentru Dumnezeu însuşi.

            Trebuie să învăţăm a preţui roadele răscumpărării noastre căci este gestul iubirii prin excelenţă cu care Bunul Isus, nu numai că a reparat jignirile adresate lui Dumnezeu împăcându-ne cu El, ci ne-a făcut părtaşi de toate harurile pe care le pierdusem din cauza păcatelor, obţinându-ne şi alte haruri de care avem nevoie.

El nu a voit, însă, să ne dăruiască Paradisul, ci a voit ca noi să-l merităm prin suferinţă, oboseală, luptând şi învingând egoismul care este cel mai aprig şi perfid duşman al nostru. Nu ne permite nici un moment de pace, ci provoacă în sufletul nostru o luptă chinuitoare între dorinţa sinceră de a plăcea lui Dumnezeu şi apetitul dezordonat după plăceri şi bunuri sensibile; deseori, sub forma tiranică a concupiscenţei, cu violenţă ne împinge spre păcat.

            Mortificaţia este lupta împotriva înclinaţiilor noastre rele pentru a le supune voinţei şi a supune voinţa însăşi lui Dumnezeu.

Ea nu este un scop ci un mijloc prin care

Ř   ne lipsim de bunuri materiale pentru a avea parte de cele spirituale;

Ř   renunţăm la noi înşine pentru a-L avea pe Dumnezeu;

Ř   luptăm pentru a ne bucura de pace;

Ř   murim pentru noi înşine pentru a trăi viaţa Bunului Isus, unirea perfectă cu El.

Să nu uităm că în noi este o luptă continuă şi că nu vom reuşi să-i rămânem fideli lui Dumnezeu dacă nu renunţăm la iubirea dezordonată de noi înşine, dacă nu renunţăm la onoruri, plăceri şi la tot ce împiedică libertatea inimii.

Trebuie să ne mortificăm în fiecare moment dacă dorim cu adevărat să trăim în unire cu Dumnezeu.

            Nu există virtute fără mortificaţie. Este foarte greu să-L iubim pe Dumnezeu dacă nu iubim mortificaţia.

Păcatul lasă în noi o mare înclinaţie de a comite noi greşeli, deoarece el măreşte în noi iubirea dezordonată a plăcerii.

Cel mai bun remediu pentru a vindeca aceste dezordini este mortificaţia. Cu cât va creşte în noi dorinţa de a o practica, cu atât va diminua atracţia faţă de plăcere.

            Viaţa este o luptă dar ar trebui să fim uimiţi atunci când constatăm că în luptele noastre pentru bunurile cereşti suntem mai puţin zeloşi decât cei care luptă pentru bunuri pământeşti. Aceştia, pentru a obţine un premiu se pregătesc îndelung, depun eforturi mari, renunţă la multe lucruri plăcute şi fac tot ceea ce este necesar pentru o glorie pieritoare, în timp ce noi luptăm pentru o glorie nepieritoare promisă de însuşi Dumnezeu.

            Pentru sufletul care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu există nimic mai dulce şi mai dorit decât să-L urmeze pe Domnul în durere şi să străbată drumul Crucii pe urmele lui Isus până sus pe Calvar.

Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în desfătarea dorinţelor sau în îndeplinirea plăcerilor carnale, ci constă în iubire, în înţelegere, în sacrificiu şi într-o renunţare permanentă.

            Luptele noastre nu sunt doar împotriva cărnii şi a sângelui, dar şi împotriva duhurilor necurate, deoarece Providenţa Divină permite să fim ispitiţi de diavol, astfel încât, cu ajutorul harului dăruit în permanenţă de Domnul, putem învinge diavolul, întărindu-ne în bine şi dobândind astfel Paradisul.

Însă, nu trebuie să credem că toate ispitele care ne asaltează vin de la diavol; deseori sunt provocate de concupiscenţa noastră excitată de obişnuinţe şi imprudenţe repetate.

Reamintim că diavolul este puternic întotdeauna cu cei slabi şi slab cu cei puternici; puterea noastră stă în rugăciune şi în legătura intimă cu Dumnezeu.

Fii conştient că diavolul se mulţumeşte chiar şi cu puţin dacă nu reuşeşte imediat să câştige mult; el ştie că cu acel puţin va ajunge să obţină totul.

            Pentru a putea trăi aşa cum doreşte Bunul Isus şi pentru ca El să poată locui în noi, cea mai bună pregătire constă în a încerca permanent să îndeplinim în mod perfect toate datoriile noastre.

            Viaţa este trecătoare precum o scenă de teatru şi împreună cu ea trec toate concupiscenţele.

Numai cel ce împlineşte voinţa lui Dumnezeu rămâne veşnic.

Să ne lepădăm de omul vechi şi să ne învăluim în omul cel nou prin cunoaşterea lui Dumnezeu, conform imaginii şi asemănării lui Isus.

Să ne prezentăm înaintea Bunului Tată şi să plângem multitudinea noastră de greşeli, nerecunoştinţe, neîncrederi, neatenţii.

Să-i spunem plini de căinţă, încredere şi iubire: Dumnezeul meu, nu mai vreau să păcătuiesc; iertare, Doamne, pentru sângele tău preţios vărsat pe Cruce pentru mine!

17. SUFERINŢA

            Suferinţa este o vizită a milostivirii lui Isus, o probă acelei iubiri pe care ne-o poartă Bunul nostru Tată.

Isus cu cât mai mult iubeşte cu atât mai mult încearcă.

El îi purifică prin încercări pe fii pe care îi iubeşte. Care fiu nu este corectat de tatăl său?

            Isus permite suferinţa pentru că suferinţa ne determină să alergăm la El.

            Să acceptăm cu bucurie şi inimă deschisă greutăţile şi crucile pe care Domnul nostru crede de cuviinţă să ni le trimită, convinşi fiind că suferinţele şi încercările sunt permise de Dumnezeul nostru care ne iubeşte şi doreşte să purifice sufletul nostru.

            Boala este lucrul cel mai chinuitor pentru inima omului. Bolnavul trebuie să vadă în ea mâna milostivă a lui Isus care, folosind medicamente amare, vrea să ne vindece sufletul.

Acest Tată Bun permite fiilor săi suferinţa pentru a îmbogăţi sufletele lor, cu speranţa că, prin amărăciunea inimii să dobândească îndreptarea şi refacerea.

Suferinţa este un medicament pentru a ne vindeca şi nu un supliciu, spre încriminarea noastră, căci Isus este Tată milostiv, chiar şi în pedepsele trecătoare.

            Câtă mângâiere dăruieşte Isus celor care suferă pentru iubirea sa! Acestea valorează mai mult decât toate bogăţiile pământului.

Suferinţele acceptate cu bucurie, şi numai din iubire pentru Isus, se transformă în flori, iar spinii în trandafiri.

Crucea lui Isus este cheia Paradisului; mângâierea şi puterea sufletelor care-L iubesc cu adevărat.

În încercări şi suferinţe să ne mângâie gândul că Bunul Dumnezeu trimite sau permite aceste cruci pentru ca, tot mai mult, să-L iubim. Secretul fericirii acestei vieţi constă tocmai în a învăţa să iubim Crucea, căci tocmai Crucea este cea care ne apropie de Isus.

Nu te descuraja, dimpotrivă, mulţumeşte Domnului dacă te-a vizitat cu suferinţe; acceptă-le nu numai cu resemnare dar şi cu bucurie.

Suferinţele sunt izvoare de merite şi virtuţi pentru sufletele care-L iubesc cu adevărat pe Domnul.

Când ţi se pare că Isus te-a părăsit, caută-L cu mai multă ardoare; numai astfel îl vei găsi.

            E mult mai vrednic de merite a suporta cu răbdare adversităţile vieţii decât a învia morţii sau a face alte minuni.

Lumea îi numeşte mizerabili pe cei care sunt întristaţi, calomniaţi, săraci, îndureraţi, dar Isus îi numeşte norocoşi şi fericiţi pentru că i-a ales pentru Sine.

18. SPERANŢA

            O, Doamne, fă ca eu să nu-mi pun încrederea şi să nu caut mângâierea în această lume, ci să aştept întotdeauna numai mângâierea ta.

În virtutea speranţei este închis un act de iubire: iubirea faţă de Dumnezeu.

            Speranţa este o virtute divină care ne înalţă deasupra tuturor celor bune şi celor rele din această lume, pentru că ne indică, la sfârşitul acestei vieţi pământeşti, viaţa veşnică, un viitor plin de fericire şi bucurie, fără de sfârşit.

            Ce ar fi existenţa noastră mizerabilă pe faţa acestui pământ fără această lumină cerească care ne descoperă orizontul infinit al veşniciei?

Cât de nefericit este omul căruia nu-i străluceşte lumina speranţei creştine!

Vom putea trece cu bucurie chiar şi peste suferinţele vieţii dacă vom şti să-L privim pe Domnul ca pe un Tată cu adevărat Bun şi dacă vom şti să-i încredinţăm Lui greutăţile şi dificultăţile noastre având convingerea că El nu ne poate refuza.

            Isuse al meu, fii Tu mângâierea şi ocrotirea sufletului meu, fii apărarea mea împotriva oricărei ispite şi acoperă-mă cu scutul adevărului Tău.

Fii însoţitorul şi speranţa mea; apărătorul şi adăpostul meu împotriva tuturor pericolelor trupeşti şi sufleteşti.

Călăuzeşte-mă pe marea furtunoasă a acestei lumi şi dăruieşte-mi mângâiere în această suferinţă. Abisul iubirii şi îndurării tale să-mi fie port de siguranţă şi astfel mă voi simţi sigur în faţa curselor diavolului.

19. DARURILE DUHULUI SFÂNT

            Darul ÎNŢELEPCIUNII să distrugă lâncezeala şi apatia sufletului tău şi să te ajute să înţelegi dulceaţa vieţii spirituale.

            Darul ÎNŢELEGERII să-ţi dăruiască claritate şi lumină şi prin el să dispară întunericul dubiilor şi nedumeririlor tale.

            Darul SFATULUI să-ţi procure dominaţia şi discernământul în acele cazuri în care nu este suficientă prudenţa noastră limitată.

            Darul ŞTIINŢEI să te ajute să înţelegi înşelăciunile lumii, înclinaţiile cărnii şi vicleniile diavolului.

            Darul TĂRIEI să-ţi întărească sufletul ca să suporţi toate încercările trecătoare, pentru binele tău veşnic.

            Darul EVLAVIEI să-ţi îmblânzească inima şi s-o încline spre iertare atunci când te simţi împins să te răzbuni.

            Darul FRICII DE DUMNEZEU să te întărească împotriva orgoliului, mândriei, îngâmfării şi deşertăciunii, prin teama judecăţii severe a lui Dumnezeu.

            Pentru a-L primi pe Duhul Sfânt nu trebuie să studiem şi să cunoaştem multe lucruri, ci trebuie să fim umili şi mortificaţi.

20. FERICIRILE

            Celor curaţi cu inima Domnul le promite că-L vor vedea pe Dumnezeu.

Această mărire esenţială constă în:

Ř   Un premiu al CREDINŢEI cu o viziune clară a lui Dumnezeu şi a misterelor în care a crezut în viaţă;

Ř   Un premiu al SPERANŢEI în cunoaşterea şi stăpânirea a tot ceea ce s-a sperat în viaţă;

Ř   Un premiu al DRAGOSTEI cu responsabilitatea de a iubi Binele suprem, cu bucurie şi plăcere de nedescris.

            Făcătorilor de pace Domnul le promite adopţiunea de fii ai lui Dumnezeu; deoarece prima adopţiune care se obţine în această viaţă prin intermediul sacramentelor este incompletă, trebuie să aibă loc o a doua, care este completă, şi pe care sufletul o dobândeşte atunci când ajunge în gloria cerească, cu dreptul de a primi la sfârşitul vieţii chiar şi glorificarea trupului.

            Celor care plâng Domnul le promite o mare mângâiere, şi eliberarea de tristeţile şi neplăcerile acestei vieţi: vederea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, a Preacuratei Fecioare şi a Paradisului întreg oferă o bucurie fără asemănare.

            Celor flămânzi şi însetaţi de dreptate Domnul le promite posedarea şi abundenţa tuturor bunurilor care pot fi dorite, sufletul plin de daruri şi liber de orice durere şi nelinişte: dar acestea nu pe pământ întrucât aici bunurile sunt banale şi fără rod.

            Celor milostivi Domnul promite plinătatea milostivirii sale; cu bunătatea sa infinită premiază binele făcut în această lume din iubire faţă de El: premiul poartă numele de coroana dreptăţii şi a milostivirii.

21. MARIA

            Dintre toate fericirile care pot fi gustate şi trăite pe acest pământ ca o anticipare a bucuriilor cereşti, cea mai mare fericire este a trăi uniţi cu Maria.

Această fericire este nespus de mare. Ea ne pregăteşte pentru fericirea supremă care este a trăi în Isus, deoarece mijlocul cel mai eficient pentru a purifica şi consolida unirea noastră cu Iubirea Milostivă este Maria.

            Eu cred că atunci când prin Maria ne dăruim lui Isus, dublă ne este bucuria şi deplină este posesia.

            Isus ştia prea bine că pe cărarea vieţii noastre vom avea nevoie de afecţiunea unei Mame; atunci când alături avem o mamă, nu putem spune că greutăţile sunt insuportabile, deoarece nu suntem singuri în purtarea poverilor noastre. Ea este mereu lângă noi pentru a duce povoara cea mai grea.

Isus, care cunoaşte necesităţile inimii omeneşti, ne-a dăruit-o pe Mama sa, după ce El însuşi a experimentat pe Cruce eroismul ei, fidelitatea sa, iubirea sa, prezenţa ei încurajatoare.

Să alergăm deci la ea cu afecţiune şi încredere filială, fiind conştienţi că Isus, încredinţându-ne Fecioarei Preacurate, a înzestrat inima ei cu înţelegere maternă, pentru a avea milă de greutăţile fiilor Ei.

            Mama mea, care l-ai zămislit pe Bunul Isus şi L-ai îngrijit cu mâinile tale delicate, învaţă-mă şi ajută-mă în îndeplinirea datoriilor mele, conducându-mă pe calea poruncilor divine. Spune-i lui Isus: „Primeşte acest fiu; ţi-l încredinţez cu insistenţa inimii mele materne”.

            Sigur că Preasfânta Fecioară este subordonată mijlocirii lui Isus în sensul că nu poate merita sau obţine haruri decât prin mijlocirea Fiului Său Divin.

Mijlocirea Mariei împuterniceşte valoarea şi fertilitatea mijlocirii lui Isus.

            Dacă vrem cu adevărat să tindem spre perfecţiune, s-o iubim şi s-o invocăm pe Maria Mijlocitoare; dacă dorim să fim evlavioşi faţă de o Mamă atât de dulce, trebuie să ne decidem a ne dărui în întregime lui Isus prin Maria.

            În orice preocupare şi pericol s-o invocăm pe minunata Mamă, siguri fiind că ea este canalul prin care vin la noi harurile Bunului Isus; prin meritele sale din trecut şi rugăminţile sale prezente, ea intervine ca o Mijlocitoare între Fiul ei Divin şi cei care o cheamă în ajutor.

Maria Mijlocitoare este întotdeauna Mama omenirii; intervine şi cere pentru cei care nu o invocă, precum şi pentru cei care continuă să o jignească cu cele mai teribile blesteme.

Să-i cerem Bunului Isus ca să ne dăruiască harul de a nu uita niciodată de Mama sa Preasfântă.

Plini de încredere filială, să-i cerem acestei Mame, atât de milostive, să ne ajute în drumul nostru şi, ca mijlocitoare, să intervină pentru ca Fiul său Divin să îndepărteze de noi dreptatea sa, să ne privească cu iubire şi milă, neluând în considerare slăbiciunea noastră.

            Mama mea, Tu care stai în permanenţă cu braţele deschise implorând Fiului Tău îndurare şi compătimire pentru cei care au nevoie, cere-i să-mi dea iubirea şi teama sa sfântă împreună cu harul său, pentru ca să nu mai comit niciodată păcatul de moarte.

Cere-i să-mi ia viaţa înainte de a-L jigni.

Obţine-mi, Mama mea, harul de a avea faţă de Bunul Isus iubirea şi încrederea pe care au avut-o sfinţii, şi să mărească în mine CREDINŢA, NĂDEJDEA şi DRAGOSTEA. Iar tu, Mama mea, învaţă-mă să împlinesc mereu voinţa sa divină.

Fecioară Sfântă, binecuvântează familia mea şi elibereaz-o de orice rău.

Ajută-i pe cei aflaţi în agonie şi cere-i Fiului tău Divin ca să-i ierte şi să-i elibereze de chinurile iadului.

Mijloceşte, Mama mea, pe lângă Fiul tău Divin, pentru ca să potolească mânia sa, dreptatea şi rigoarea sa şi să elibereze lumea de marea pedeapsă pe care o merităm cu toţii.

Roagă-te, Mama mea, pentru scumpa noastră patrie şi elibereaz-o de primejdiile care o ameninţă. Distruge planurile duşmanilor săi, care sunt duşmanii lui Isus.

În sfârşit, îţi cer, Mama mea, să reverşi în sufletele noastre razele luminoase ale milostivirii Bunului Isus şi să fii alături de mine în toate pericolele vieţii. Amin.

realizzazione postmaster@collevalenza.it
ultimo aggiornamento 30 marzo, 2005