Euharistia, misterul iubirii
El pan 20, Circ. 327; 20.12.1947
Isus, fiicele mele, ne-a dăruit, precum unui bolnav, Sfântul său Trup ca hrană şi ne-a transmis Cuvântul său Dumnezeiesc, lumină pentru paşii noştri, ştiind prea bine că noi, fără de acestea, nu am fi putut realiza nimic bun pentru noi sau spre binele aproapelui nostru, în această mizerabilă viaţă.

El pan 7, 107-110
Fiicele mele, să ne fie ghid astăzi tulburătoarea previziune a profetului Isaia: „Cu adevărat a luat asupra sa slăbiciunile noastre”. Isaia l-a văzut în revelaţie pe viitorul Salvator al lumii, speranţa lui Israel... Dar cum l-a văzut! Profetul nu a văzut o figură regală, suverană, maiestoasă, adorată de popoare, ci un om al durerilor, fără aspect, negat de toţi, rănit precum un lepros, tot una cu pământul.
... Isaia fixa cu privirea această adunătură şi nu reuşea să-şi explice acest mister înspăimântător, şi nu putea crede că acela trebuia să fie Salvatorul şi Mântuitorul. Dar o a doua rază de lumină i-a confirmat revelaţia şi atunci profetul a recunoscut întreg adevărul şi, înfricoşat şi îndurerat a anunţat şi a explicat misterul mântuirii.
Da! Acesta este cu adevărat Mântuitorul, care a luat asupra sa durerile şi nu din cauza nevredniciei sale. Nu vinovăţiile sale i-au cauzat aceste dureri mortale ci iubirea sa pentru noi oamenii îl îndeamnă să ia asupra lui infirmităţile, suferinţele, greşelile noastre. Pentru noi ispăşeşte, plăteşte şi îndură pentru păcatele noastre, liber şi din propria voinţă. Prin patima şi moartea sa obţine pentru noi mântuirea şi izbăvirea veşnică.
Mult timp după acea viziune a profetului a sosit momentul împlinirii acelei profeţii. A sosit Omul anunţat ca să confirme previziunea profetului spunând: „Eu îmi dau viaţa pentru oile mele; nimeni nu mi-o ia, eu însumi o dăruiesc”. Şi la cina cea de taină a spus: „Acesta este trupul meu care pentru voi se dăruieşte. Acesta este sângele meu vărsat pentru mântuirea multora şi iertarea păcatelor”.

El pan 7, 112
Isus, murind pe Calvar, nu ispăşeşte numai din cauza urii duşmanilor săi, dar şi ca victimă a iubirii sale. Nu moare pentru că trebuie să moară; nu din cauza unor oameni ci a întregului neam omenesc. Patima şi moartea sa sunt viaţa lumii.

El pan 7, 115
Isus, fiicele mele, a celebrat cina legală mâncând mielul fript, întins pe masă, în care se vedea pe sine însuşi întins pe cruce, ars de focul iubirii pentru Tatăl şi pentru oameni...

El pan 7, 120
Isus a spus: „Am dorit atât de mult să mănânc Paştele acesta cu voi...”, pentru a ne arăta cu care fervoare noi trebuie să primim sacramentul Euharistiei şi harurile pe care ni le procură.

El pan 7, 123
Isus a ales noaptea patimii sale pentru a ne arăta măreţia iubirii sale. Pe când oamenii complotează să-l ucidă, El le prepară lor o masă şi le dezvăluie dorinţa de a rămâne întotdeauna cu ei. În timp ce aceştia, din invidie, vor să-L îndepărteze din mijlocul omenirii, El inventează un mod pentru a rămâne, din iubire, între ei.

El pan 7, 126-127
Să ne amintim că Isus a rămas în pâine şi vin în mijlocul nostru ca să realizeze cea mai intimă uniune corporală posibilă; într-adevăr alimentele şi băutura devin tot-una cu omul care le primeşte. El a voit să ne procure în mod spiritual efectele alimentelor şi a băuturii cu care noi putem păstra şi augmenta viaţa spirituală; putem înveseli inima noastră şi putem rezista focului pasiunilor.
Isus a luat pâinea făcută din mai multe boabe de grâu măcinate şi vinul făcut din mai multe boabe de struguri strivite pentru ca noi, unindu-ne Lui, să învăţăm să zdrobim inima noastră cu caritatea.

El pan 7, 524-526
Înmormântarea trupului lui Isus se repetă mistic, zi de zi, în Sfânta Împărtăşanie, care este o depunere a Sfântului Trup în noi. Fiicele mele, precum Iosif şi Nicodim, trebuie să-l înfăşurăm în candidele giulgiuri ale unii inimi neprihănite, ferit de orice vinovăţie şi parfumat cu suavele arome ale devoţiunii, a iubirii, şi cu smirna umilei păreri de rău.
Inima noastră trebuie să fie un mormânt nou ce nu a primit pe nimeni altul mai înainte de El. O inimă purificată de vechea plămădeală şi transformat într-o creatură nouă, săpat în stânca tăriei, închis cu piatra grea şi temeinică a răbdării perseverente, care va menţine departe tot ceea ce ar putea să profaneze trupul sfânt a lui Isus.
Fiicele mele, să ne pregătim bine sufletele noastre cu aloea unei sincere şi convinse propuneri de a face o spovadă sinceră urmată de o adâncă părere de rău. Apoi să aşezăm în ele Trupul sfânt al lui Isus printr-o împărtăşanie fervoroasă; să-l înfrumuseţăm cu florile ale faptelor bune şi să aşezăm acolo trei santinele: rugăciunea, mortificarea şi vigilenţa. Acestea nu-i vor permite duşmanului să intre şi vor alunga gândurile şi sentimentele neplăcute Domnului. Să-l sigilăm cu perseverenţa şi atunci Isus va rămâne în noi nu ca un cadavru ci, viu, precum bobul de grâu ce încolţeşte, creşte şi rodeşte din belşug.

El pan 7, 596-599
Spuneţi-mi, fiicele mele, de ce oare nu ne abandonăm expansivei iubiri? De ce oare nu suntem convinse că Sfânta Euharistie este dulcele şi puternicul magnet a inimilor luminate de credinţă dat că, cu adevărat, în prezenţa reală a lui Isus sunt împreunate adevărul, dreptatea şi fericirea; trei lucruri pe care omul, fiinţă raţională şi morală, nu poate să nu le iubească cu toată puterea naturii sale?
În Sfânta Euharistie, fiicele mele, este prezent Adevărul luminos, cuprinsul întregii revelaţii divine, Revelatorul însuşi. Cel care a spus: «Eu sunt adevărul» este prezent acolo în întreaga sa maiestate; soarele veşnic cu a cărui lumină totul luminează.
Euharistia îl orbeşte pe cel necredincios şi îl face să strălucească pe cel credincios; să ne apropiem de Isus şi vom fi luminaţi. În Sfânta Euharistie locuieşte dreptatea, adică sfinţenia şi este numită „Preasfântă” pentru că-l conţine pe Sfântul sfinţilor. Cu privire la dreptate vă pot spune că nu există mai mare bucurie pe pământ ca acea uniune cu Isus în intima îmbrăţişare euharistică.
Cum se aprind flăcările iubirii în Sfânta Împărtăşanie! Fiicele mele, în acel moment sufletul îi spune Dumnezeului său: „Prea târziu te-am cunoscut, Iubitul meu! Prea târziu şi prea puţin am reuşit să te iubesc, Mirele meu!
„Rămâi cu mine, Doamne!”

El pan 8, 374-376
Iubite fiice, una dintre voi îmi spune că pentru a atinge un ideal atât de înalt avem nevoie de puteri mult mai mari ca ale noastre şi de o amplificare a aptitudinilor noastre, aceea de a cunoaşte şi a iubi, care trebuiesc să fie proporţionate la mărimea infinită a obiectului (idealului).
Fiica mea, cu siguranţă toate astea sunt necesare şi Dumnezeu, care ţine cont de toate, ne dăruieşte puteri noi şi supranaturale pentru că ştie căci fără de acestea degeaba am fi fost atraşi de idealuri atât de înalte. Pentru a ne înălţa către cer avem nevoie de acele aripi pe care numai harul ni le poate dărui; cu credinţa nădejdea şi dragostea sufletul zboară spre Dumnezeu în mod supranatural. Să ţinem cont, fiicele mele, că Euharistia, pentru efectele pe care le produce în mod supranatural, este torent de haruri, este izvorul abundent ce se află în mijlocul Bisericii, Mama noastră, ca să potolească setea celor însetaţi şi să umple de vitalitate şi putere pe cei ce sunt în drum spre eternitate. În plus, Euharistia ne permite să gustăm anticipat din gloria din cer, dat că aici pe pământ este copia perfectă a acelei lumi divine care se numeşte Paradis. Ostia este mântuire şi ne deschide larg porţile cerului. Dacă, după cum ştim, cerul constă în vederea fericită, în posesia lui Dumnezeu prin însăşi prezenţa sa, contemplând faţa sa şi rătăcirea în acel ocean de fericire care este uniunea eternă cu Binele suprem, unde dacă nu în Sfânta Euharistie se verifică ceva asemănător aici sub cer în timpul peregrinării noastre pământeşti? Contemplă aşadar minunatele efecte a prezenţei reale a lui Cristos.

El pan 8, 476-596
Iubite fiice, dacă am întreba un om ce nu cunoaşte Euharistia şi sfintele noastre mistere „unde este Dumnezeul tău?”, ne va spune, după gândirea lui, „Dumnezeul meu este în orice loc pentru că El umple pământul şi cerul”. Ba chiar ne-ar putea răspunde întrebându-ne: „Unde nu este Cel imens, Cel fără de sfârşit?”.
Dar voi a-ţi putea fi mai precise cu întrebarea voastră: „Unde este Dumnezeul meu, Dumnezeul inimii mele, pentru ca eu să simt şi să mă bucur de prezenţa lui? Poate pe din afară, unde îl căuta mireasa din Cântarea Cântărilor, şi nu închis, aproape ca un prizonier, înăuntrul creaturilor sale? Eu ştiu că Dumnezeul meu este în orice loc, acolo unde este un atom de existenţă cel poate susţine în mod latent şi ascuns; unde mai există un atom de putere cu care să colaboreze, fiind el însuşi primul motor. Dar aceasta este suficient pentru a satisface dorinţa mea de al vedea pe Dumnezeu în esenţa lui, singur şi aproape separat de toate celelalte lucruri, ca un obiect distinct şi particular a vederii mele?.
Înţelese-se bine profetul regal că Dumnezeul său era în ţara exilului precum şi în patrie, pentru că era mereu în faţa ochilor săi şi totuşi, era trist şi supărat amintindu-şi că era în ţara duşmanului departe de locul minunat al Tabernacolului, muntele minunat al Dumnezeului său, locul preferat al şederii sale, acolo unde se lăsa văzut şi ascultat de poporul său iubit. El se consola cu dulcea speranţă că într-o zi va putea şedea în casa Dumnezeului său. Dar, dat că acea zi întârzia să ajungă, dorinţa de a-i vedea faţa sa divină, îl chinuia. La fel, iubite fiice, inimile consacrate lui Isus, care-l iubesc cu adevărat, sunt mulţumite numai dacă descoperă şi întâlnesc chipul iubitului lor.
Iubite fiice, sigur că în natură nu se vede decât ca o refracţie, ca într-o oglindă, imaginea Creatorului, atât timp cât El continuă să se ascundă; ba chiar se vede mai puţin; numai umbra sa, urma picioarelor sale. O, fiicele mele, este chiar adevărat că Dumnezeul creaţiei este un Dumnezeu ascuns şi că, chiar dacă mult vorbesc despre El creaturile sale, chiar dacă mult îl laudă şi îl exaltă perfecţiunile sale indicându-ne urmele pe unde a trecut, trebuie să continuăm a geme, precum Mireasa din Cântarea Cântărilor, pentru că «Iubitul meu nu mai este acolo, a plecat». Trebuie să ne lamentăm precum Iov: «De ce Doamne, îmi ascunzi chipul tău dumnezeiesc ca şi cum aş fi un duşman al tău?». Vedeţi, iubite fiice, nevoia pe care o simte sufletul de a-l avea pe Dumnezeul său. Dumnezeu însuşi a binevoit să satisfacă pe deplin această nevoie prin reala sa prezenţă, ca Dumnezeu şi Om, în sacramentul Euharistiei, bogăţia bogăţiilor pentru sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi fără de care creştinismul însuşi ar fi incomplet. Şi totuşi, adepţii răului, ereticii acestor ultime trei secole, îl consideră schilav şi fără viaţă. Aceşti mizerabili păstrează de-abia, de-abia umbra Euharistiei.
Întrebaţi creştinul care, deşi cunoaşte dogmele şi sacramentele religiei noastre, nu are (în inima lui) Preasfântul sacrament din altar: „Unde este Dumnezeul tău?” vă va răspunde: „Dumnezeul meu este în cer, desfătarea milioanelor de suflete care acolo sus se bucură de prezenţa Lui şi îl contemplă, pentru că tronul lui Dumnezeu este în cer”. Ei nu înţeleg că avem norocul să îl întâlnim, personal, aici pe pământ, pentru că «Cuvântul s-a făcut trup şi locuieşte în mijlocul nostru». Baruc a profetizat spunând: «A fost văzut pe pământ stând de vorbă în mod familiar cu oamenii».
Dar, după un peregrinaj de treizeci şi trei de ani, Isus nu s-a înălţat din nou la cer şi nu împărăţeşte glorios la dreapta Tatălui? Sigur ca s-a întors în sânul Tatălui, aşa cum de la El a venit între noi, şi a părăsit pământul precum El însuşi prevestise discipolilor săi spunându-le: «Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In. 16, 28). Ne-a dăruit nouă cuvântul său ce răsună, ecou nestins, din generaţie în generaţie, până la sfârşitul lumii, şi cu noi rămâne Isus Cristos: «Iată eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt. 28, 20).
Pe lângă vocea sa, ne-a mai lăsat opera sa eficientă şi mântuitoare, virtutea sângelui său preţios şi meritelor sale, harul sacramentelor sale, puterea şi autoritatea Bisericii, trupul său mistic. Ce am mai putea dori, fiicele mele? De ce mai avem nevoie pentru a putea exclama cu putere: „Dumnezeu e cu noi!”?
Iubite fiice, amintiţi-vă că neglijând prezenţa euharistică pierdeţi ceea ce este mai important şi admirabil. Sărmanii protestanţi sunt lipsiţi de această cunoştinţă. Chiar dacă protestantismul ar poseda, prin cunoştinţa supranaturală a lui Isus Cristos, adevărata iubire a Duhului Sfânt şi eficienţa celorlalte sacramente, din nefericire protestanţii de nimic nu s-au putea mândri pentru că (lipsiţi de Euharistie) nu le rămâne nimic, ajungând ei să fie doar ramurile uscate a arborelui secular al creştinismului.
Noi, din contra, suntem norocoşii posesori a tuturor bogăţiilor lumii supranaturale, nu numai pentru că îl posedăm pe Dumnezeul cel adevărat în sânul Mamei noastre Biserica, pe Domnul veacurilor, pe Conducătorul real şi invizibil a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi, mai mult decât atât, şi de mare valoare, îl deţinem pe Dumnezeu cel întrupat, real şi cu adevărat prezent în templele noastre, pe tronul altarelor, înconjurat de curtea cea mai minunată pe care a avuto vre-un monarh vre-o dată, obiectul etern de adoraţie a milioanelor de suflete care nu pot trăi decât la picioarele tabernacolului.
Iată-l, fiicele mele, pe Dumnezeul nostru! Iată-l pe acel Dumnezeu pe care-l iubesc atât de mult şi pe care îl caut cu atâta râvnă. Vreau să-i vorbesc şi să-l ascult. Nu vreau altceva decât să mă unesc lui pentru ca să pot spune precum mireasa îndrăgostită: „L-am căutat pe străzi şi în pieţe şi nu l-am putut întâlni pe Iubitul inimii mele, dar am căutat mai înainte şi, iată, l-am întâlnit”. Fericit acel moment în care Isus îl cheamă pe suflet din lacrimi la fericirea în duh. Fericit acel moment în care Maria a auzito pe sora sa exclamând: «Învăţătorul este aici».
Să ne amintim că, este un adevărat infern viaţa fără Isus şi un dulce paradis viaţa împreună cu El. Spuneţi-mi, fiicele mele, avândul pe Isus din Sfântul sacrament, ce ne lipseşte pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu faţă în faţă. Sigur că mai suntem înconjuraţi de umbrele misterului care nu se vor destrăma până în ziua în care îl vom vedea. Dar şi aşa, nu suntem oare, deja, în anticamerele cerului? Fiicele mele, să exclamăm în faţa tabernacolului: „Isuse, cât sunt de norocoasă pentru că locuiesc în casa ta. Doamne, inima mea te va lăuda zi şi noapte. Te voi strânge la piept şi nu te voi mai lăsa. Îţi promit că te voi urma mereu, şi tu, Isuse, Domn al existenţei mele, vino şi te odihneşte în trupul meu!”.
Vă asigur, fiicele mele, că dacă-l veţi iubi cu adevărat pe Dumnezeu, vă veţi rătăci în desfătarea iubirii pentru că inima voastră va primi acel val de iubire pe care Isus îl dăruieşte celor care-i sunt fideli în iubire. Atunci, bucuriei vederii feţei sale va corespunde fericirea nelimitată, abundenţa de desfătări cu care Dumnezeu îi îmbată pe cei care locuiesc în casa Lui. Unde în altă parte dacă nu la picioarele tabernacolului ne-am putea bucura de atâta desfătare? Unde îl vom putea iubi pe Dumnezeu cu ardoare şi dulceaţă dacă nu în Sf. Împărtăşanie? Aici, fiicele mele, inima doreşte, se rătăceşte şi leşină.
Una dintre voi îmi spune: „Maică, eu nu ştiu ce mi se întâmplă dar eu nu simt această iubire şi nici acele consolări despre care vorbiţi dumneavoastră”. Fiica mea, aminteşte-ţi că dacă este rece raportul tău cu Dumnezeu aceasta ţi se întâmplă pentru că ochii tăi, precum a ucenicilor din Emaus, sunt închişi şi subjugaţi de o putere stranie ce nu-ţi permite să-l cunoşti. Credinţa ta este oarbă, chiar dacă puternică este profesiunea credinţei tale; e ca şi cum ar fi umbrită, ca o oglindă acoperită de praful care s-a adunat în timp.
Fiica mea, întăreşte-ţi credinţa prin cugetare şi aminteşte-ţi că, chiar dacă întunecată apare esenţa, credinţa poate să producă nu numai convingerea dar şi simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Mii de suflete experimentează acest lucru primind Sf. Împărtăşanie. Mare izvor de desfătare se găseşte în Sf. Euharistie, fiicele mele!
Euharistia este darul cel mai preţios nu numai pentru că este drumul care ne conduce la cer, în sânul Tatălui, sfârşitul şi împlinirea (noastră) în ordin supranatural, dar este şi, în sinteză, copia acelei lumi dumnezeieşti, a acelei fericiri, ce depăşeşte cu mult, pe drept şi în capacităţi, natura creată, şi constă în vederea lui Dumnezeu şi posesia lui veşnică.
Să exclamăm, fiicele mele, în faţa tabernacolului: „Cât de bun este, Isuse al meu, tabernacolul tău! Fericiţi cei ce locuiesc în casa ta, lângă tabernacol, unde locuieşte Dumnezeu, nu în semne şi figuri, ci în toată realitatea prezenţei sale, chiar dacă este acoperit de vălul speciilor pentru ca să nu orbească ochii noştri slabi. Aparenţele îl sustrag privirii noastre dar, chiar şi aşa, putem spune, îmbrăţişându-l atunci când îl primim în Sf. Împărtăşanie: Te ţin strâns şi nu te voi lăsa; te am în mâinile mele, pe buzele mele şi în întreaga mea fiinţă pentru că cine mănâncă Trupul tău trebuie să devină un singur duh cu tine”.
Minunata uniune a Dumnezeului nostru cu cel ce-l primeşte în Sf. Împărtăşanie este destinată să formeze un singur duh cu Dumnezeul său. Fiicele mele, ştiţi de ce nu vă rătăciţi în sfânta desfătare de iubire chiar dacă zilnic primiţi trupul Domnului nostru Isus Cristos?. Pentru că ochii noştri sunt închişi şi apăsaţi de o putere stranie ce ne împiedică să-l recunoaştem. Să ne întărim credinţa în reculegere şi rugăciune.
Euharistia este lucrul cel mai preţios pe care Isus îl putea dărui omului şi de aceea trebuie s-o binecuvântăm, s-o iubim şi s-o onorăm în mod constant. Să ne îngenunchem în faţa tabernacolului şi să primim cu multă ardoare trupul lui Isus, cu credinţă şi iubire, şi să trăim strâns unite tabernacolului pe tot parcursul vieţii noastre pământeşti.

 

Isus Euharistic, izvorul vieţii supranaturale
Iubite fiice, ce este viaţa omului? Viaţa omului este lucrul cel mai efemer; un pic de abur ce imediat se risipeşte; imaginea unui nor distrus de cea mai mică adiere de vânt. Dar viaţa în sine nu trebuie dispreţuită ba chiar, putem spune, că nimic mai mistic şi minunat decât viaţa ce, ca şi un zid de nedepăşit, separă cele două împărăţii: organic şi anorganic, fără ca eforturile falsei ştiinţe s-o fi putut distruge. Pe de altă parte studiile ştiinţei adevărate nu au reuşit să explice ce este viaţa.
Este marea problemă a biologiei, a filozofiei şi chiar a teologiei, dat că îşi extinde interesul şi în regiunea supranaturală. De câte ori se citează viaţa în Sfânta Scriptură! Mereu se vorbeşte despre viaţă, începând de la Cel ce este izvorul vieţii; nu numai că o posedă ci este viaţa însăşi. Şi câte nu se spun despre viaţă, când bune când rele, când e binecuvântată, când e blestemată?
Noi vorbim mult despre viaţa trupului şi a sufletului; de cea temporară şi de cea eternă. Viaţa în sine însăşi, în felul ei propriu şi în evenimentele în care o învăluiesc, este variabilă şi chiar se poate spune că omul o experimentează în toate felurile ei şi în toate evenimentele cu care se exprimă. Omul participă la viaţa tuturor vieţuitorilor, mai bine spus, are viaţa în mod desăvârşit; toate celelalte vieţuitoare îi sunt inferioare lui şi în acelaşi timp el se apropie de vietăţile superioare lui. Dacă nu posedă acea viaţă în natura lui, prin har el emulă în mod nobil viaţa îngerilor şi ajunge să participe la viaţa lui Dumnezeu.
Dacă omul, dacă astfel se poate spune, comunică viaţa altor creaturi fără de viaţă, dând formă şi expresie vitală marmurei şi bronzului, zâmbind florilor şi conversând prieteneşte cu animalele, de ce nu ar putea şi Cel ce este viaţa în excelenţă să comunice viaţa sa creaturilor raţionale?
Cu privire la acest mod de comunicare a vieţii ne instruieşte destul de clar Sfânta Scriptură, şi credinţa creştină ne spune că Isus, viaţa noastră, a venit pe pământ ca să ne dăruiască viaţa. Nu viaţa naturală pe care o deţine deja omul, ci viaţa divină, deplină şi din belşug, emanată din viaţa lui Isus însuşi care este, calea, adevărul şi viaţa. Isus este începutul şi izvorul vieţii supranaturale, mai ales în Sfânta Euharistie; din ea izvorăşte un şipot de viaţă supranaturală, dumnezeiască.
Iubite fiice, să ne amintim că viaţa generată de către un principiu intern şi propriu, viaţa fără limite în intensitate şi durată, poate fi numai un atribut al divinităţii.
Numai Dumnezeu poate afirma pe deplin acest cuvânt „trăieşte”. Şi Isus, Dumnezeu adevărat, deşi om adevărat, a spus: „Eu trăiesc” şi apoi, adresându-se ucenicilor le-a spus; „voi trăiţi”. Numai datorită puterii acestui cuvânt Apostolul a putut afirma: „Nu mai sunt eu cel ce trăiesc, ci este Cristos cel care trăieşte în mine”. Aceste minunate cuvinte sunt de o sublimitate inimitabilă; expresia vieţii divine în om. Cred că după toate cele spuse vă va fi mai uşor să deduceţi caracteristicile vieţii supranaturale, excelenţa şi fecunditatea ei, originea, natura ei divină şi voalul misterului ce o acoperă.
Pentru a înţelege excelenţa acestei vieţi superioare cred că poate fi de ajuns considerarea faptului că aceasta este cea mai înaltă şi perfectă viaţă pe care ar putea-o trăi vre-o creatură raţională, fiind cea mai înaltă din punct de vedere intelectual şi cea mai perfectă din punct de vedere moral.
Ce este viaţa intelectuală? Noi numim viaţă intelectuală acţiunea inteligenţei îndreptată spre învăţătură şi adevăr. Aşa trăieşte cel înţelept orientat să descopere cărările luminii, dedică acestui lucru foarte mult ajutându-se de spaţiile infinite a raporturilor dintre creaturi, fără a se consuma sau deteriora, la fel cum şi vieţuitorul organic, din ce în ce mai puternic, îşi dezvoltă şi perfecţionează existenţa.
Minunată acţiune vitală este aceea a cunoştinţei intelectuale care se realizează prin puterea inteligenţei. Cunoaşterea adevărului nu este oare lucrul cel mai sublim în viaţă? Atunci? Viaţa divină în om este credinţa: prin credinţă trăieşte cel drept. Ce mare har, fiicele mele, viaţa trăită cu credinţă în Bunul Isus!
Aş vrea să reflectaţi cu atenţie asupra obiecţiilor pe care acum vi le propun: ce este ştiinţa naturală dacă o confruntăm cu credinţa? Cât valorează speculaţiile subtile şi elaborate în comparaţie cu revelaţiile simple şi magnifice? S-a spus că credinţa în revelaţie sufocă şi ucide activitatea intelectuală şi s-a comparat cu o plantă parazită care usucă copacul de care se agaţă şi căruia îi sugrumă limfa.
Nu este adevărat pentru că credinţa, nu numai că nu sufocă energia intelectului ba chiar o reîmprospătează şi o întăreşte; îi pune la dispoziţie nutrimente bogate în adevăruri, punând-ul în evidenţă pe Dumnezeu şi atributele sale, sufletul şi destinul său. În contemplarea şi studierea acestora omul poate angaja întreaga sa bogăţie intelectuală căci nu va ajunge vre-o dată să epuizeze această materie.
Fiicele mele, mult mai bine decât cei înţelepţi, ne pot explica sublimitatea şi excelenţa vieţii intelectuale iluştrii contemplativi, persoanele care ştiu să iubească cu adevărat. Acestea, fără prea multe studii, au fost transportate, ca şi cum ar fi vorba de alţi Ilie, pe carul de foc al rugăciunii supranaturale în îndepărtatele regiuni, acolo unde geniile şi academicienii nu vor ajunge vre-o dată.
Amintiţi-vă că sufletul divinizat prin acţiunea Duhului Sfânt ajunge să descopere lucruri mari şi divine ce nu pot fi exprimate prin cuvinte sau vre-un mod anume. Sper că după toate cele spuse a-ţi înţeles câtuşi de puţin din sublimitatea acelei vieţi pe care Dumnezeu o comunică inteligenţei şi, din genul vieţii intelectuale este cea mai elevată.
Iubite fiice, care este viaţa caracteristică omului, fiinţă raţională şi perfectibilă? Este viaţa morală. A trăi conform moralei înseamnă a progresa, înseamnă perfecţionarea virtuţilor şi a iubirii, acelei iubiri care, cu zi ce trece, devine tot mai arzătoare, precum şi practicarea carităţii. În afară de virtuţi nu există o viaţă demnă de acest nume ci numai viaţa animală, a simţurilor, care îl conduce pe om la corupţie, la degradare, la vicii. Şi aceasta nu este viaţă ci este o zăcere în mormânt; este autodistrugere în putrefacţie, precum un cadavru.
Şi care virtute pur umană, încolţită şi dezvoltată în pământul naturii raţionale poate fi la acelaşi nivel cu caritatea, rădăcina şi floarea arborelui supranatural? O, fiicele mele, aceasta este regina virtuţilor, izvorul operelor măreţe, înfăptuirilor eroice şi glorioase şi a sublimelor sacrificii: este izvorul fecund a vitalităţii morale într-o ordine mult mai elevată decât cea a naturii umane. Este atât de înalt preţul acestei virtuţi căci fără de ea la nimic nu folosesc harurile, nici cele mai avantajoase.
Iubirea este vinclul perfecţiei şi este superioară oricărei puteri de voinţă pentru că numai de la Dumnezeu provine, în mod direct, la fel ca şi harul, fiind ea primul dar al Duhului Sfânt. „Iubirea – spune Sf Ioan – vine de la Dumnezeu şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el pentru că Dumnezeu însuşi este iubire”. A trăi în iubire înseamnă a trăi pe deplin, cu adevărat.
Să ţinem cont, fiicele mele, că fecunditatea este o proprietate a vieţii pentru că, ca şi binele. ea tinde să se comunice, să se lărgească. Dacă fecunditatea este un atribuit dat vieţii animale şi celei vegetale, de ce ar trebui să fie condamnată la acea jignitoare sterilitate viaţa superioară a duhului şi chiar viaţa divină?
Nu sunt motive pentru a o face; ba trebuie să spunem că nu există în ordinul vieţuitoarelor o fecunditate mai minunată ca acea a vieţii supranaturale, începutul minunatei şi nesfârşitei creativităţi. Ea face ca mulţi morţi să retrăiască şi le transmite viaţa în virtutea unui misterios galvanism: la strigătul ei se ridică cadavrele; în contact cu ea cei slabi îşi recapătă puterile; prin ea se vindecă bolnavii. Aşa cum lumina tinde să ocupe întreg spaţiul şi prin prezenţa ei îndepărtează întunericul, la fel şi viaţa supranaturală, care este lumina credinţei şi flacăra iubirii, se împrăştie pe întreg pământul umplând de bunătate universul întreg.
Această viaţă însă, pusă şi dezvoltată în om, nu aparţine naturii omului, nu îşi înfige rădăcinile în profunditatea existenţei sale, cum inteligenţa, iubirea şi sensibilitatea. Este o viaţă străină pentru el, este un impuls pe care îl primeşte din exterior. Şi de la cine dacă nu de la Dumnezeu? Este viaţa lui Dumnezeu în inteligenţa şi inima creaturii sale. Sunt atât de clare aceste cuvinte: «Trăiesc, dar nu mai sunt eu cel ce trăiesc ci este Cristos cel care trăieşte în mine» (Gal. 2, 20).
Fiicele mele, oricât de extraordinar şi incredibil vi se poate părea dar trebuie să ştiţi că caracterul propriu al vieţii supranaturale este originea ei de la Dumnezeu, natura ei dumnezeiască. Afirmă Apostolul prin cuvintele: «Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt» iar apoi, neatribuindu-şi nimic sie însuşi, continuă, «Nu eu ci harul lui Dumnezeu în mine» şi «nu pentru că eu sunt capabil să mă gândesc la ceva bun, ci pentru că această capacitate îmi vine de la Dumnezeu».
Tot la fel ne învaţă şi al nostru dulce Isus prin cuvintele adresate lui Nicodim: «Dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh , nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu» (In 3, 5). «A-ţi fost renăscuţi, spune Apostolul, nu din sămânţă pieritoare, ci dintr-o sămânţă nepieritoare, din Cuvântul lui Dumnezeu» (1Pt 1, 23), pentru că, spune Sf. Apostol Ioan: «Celor care l-au primit (Cuvântul)... le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu: care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut» (In 1, 12-13). Aceasta este, fiicele mele, o nouă naştere din Dumnezeu, o nouă fiinţă în om, un început nou de viaţă, viaţa supranaturală.
Iubite fiice: să ne amintim că iubirea îşi are originea în credinţă, la fel cum căldura vine din lumină şi credinţa din Dumnezeu. Şi revelaţia, fiind opera lui Dumnezeu, contingentă şi liberă, de mult folos necesităţilor morale ale omului, nu este la îndemâna naturii create, ci este un dar al bunătăţii divine care îi dă creaturii privilegiul de a privi mai presus de voalurile misterelor existenţei sale inefabile şi incompresibile.
Şi deci, dacă revelaţia este un fenomen supranatural, tot supranaturale sunt şi credinţa, caritatea şi viaţa care derivă din aceste două virtuţi divine. Pe de altă parte, cum ar pute să fie văzut Dumnezeu fără ochii lui Dumnezeu? Comparată cu acea infinită claritate ochii intelectului uman sunt doar întuneric şi «întunericul nu l-au înţeles» (In 1, 5).
Şi cum l-am putea pe Dumnezeu, aşa cum El este, fără a avea inima divinizată? Cum ne-am putea uni lui Dumnezeu dat fiind că omul este doar o creatură şi atât de diferenţiată de Dumnezeu? Ce este omul pentru ca Dumnezeu să-şi amintească de el şi să-l viziteze? Fiicele mele, exclamă profetul regal: «Ce este omul pentru ca tu să-ţi aminteşti de el, fiul omului pentru ca tu să te îngrijeşti de el?» (Sal 8, 5); «Cine sunt eu, exclamă David, pentru ca să devin ginerele Regelui?» (1Sam 18, 18).
Nu este oare prea mult să afirmăm că Dumnezeu însuşi locuieşte cu omul şi printr-un nou şi minunat mod prin care a intervenit, poate fi cunoscut şi iubit aşa în cât cunoaşterea şi iubirea sunt acte derivate dintr-un principiu conjunct, divin şi uman, nu prin uniune hipostatică, care ar însemna o mare greşeală numai imaginându-ne acest lucru, ci prin uniune numai accidentală?
Această viaţă ascunsă cu Isus în Dumnezeu este misterioasă, mistică; se poate numi chiar moarte pentru că cel care trăieşte astfel este mort pentru lume şi creaturi şi trăieşte o viaţă cerească şi divină. Pe ei îi numesc morţi dar, în realitate ei sunt cei ce trăiesc cu adevărat în timp ce cei care trăiesc doar viaţa senzuală se numesc vii pe când în realitate sunt morţi.
Isus însuşi a zis: «Cine vrea să-şi salveze viaţa trebuie să o piardă»; fie printr-o moarte efectivă, atunci când datoria ne-o cere, fie prin mortificaţie. Pentru ca să-i aparţinem lui Isus Cristos şi să trăim în El trebuie să ne răstignim trupurile cu viciile şi concupiscenţele lor. Aceasta înseamnă că dezvoltarea acestei vitalităţi divine, fiind atât de viguroasă, debilitează şi chiar extirpă cealaltă vitalitate, energiile răului, şi chiar pe cele ale binelui de calitate inferioară, energii incompatibile cu această elevată vitalitate.
Şi totuşi, nu par a fi morţi aceste admirabile creaturi pe care Dumnezeu le ridică, în mod minunat, peste puterile lor, prin răpire în contemplaţie? O, fiicele mele, este greu de explicat ceea ce se simte în această minunată uniune ce produce nemişcare, tăcere, suspendarea puterii şi a sensurilor, moarte mistică şi viaţă adevărată. Binecuvântata tăcere în care Dumnezeu vorbeşte şi creatura tace! Binecuvântată suspendare ce întrerupe activitatea corpului pentru ca numai duhul să lucreze, şi binecuvântată elevare prin care duhul iese din sine pentru a ajunge la uniunea cu divinul.
Iubite fiice, viaţa supranaturală formată de către Duhul lui Dumnezeu care o produce, o alimentează şi o întăreşte, are în sine un caracter supranatural; este în mare parte invizibilă şi, chiar dacă de multe ori manifestările ei exterioare pot fi puternice, precum transformarea la faţă a lui Isus pe muntele Tabor, în mod normal se ascunde sensurilor şi de aceia domină acea notă de interioritate şi intimitate care are mult gust a moarte şi care rămâne un mare şi profund mister.
De aceea multe suflete nu cunosc această viaţă şi trăiesc ameţite de evenimentele zgomotoase ale vieţii naturale, orbite de figurile mai mici sau mai mari, mai mult sau mai puţin strălucitoare, în timp ce în mare parte a sufletelor, viaţa supranaturală se scurge liniştit, în tăcerea duhului şi în singurătatea reculegerii, precum delicata violetă ascunsă în pădure.
Lumea îi consideră vii pe cei morţi şi morţi pe cei vii; dar pentru noi, Slujitoare a Iubirii Milostive, lumea trebuie să moară, trebuie să fie răstignită, şi noi să murim pentru lume.
Să ne amintim, fiicele mele, că pentru a păstra în noi viaţa eternă trebuie să ne hrănim cu Trupul dulcelui nostru Isus şi să bem din Sângele său. El însuşi a spus lucrul acesta când a promis discipolilor săi instituirea acestui mirabil sacrament. Şi nu poate fi altfel dat fiind că numai Dumnezeu este izvorul acestei vieţi şi Isus Cristos, Om şi Dumnezeu, este singurul care ne-o poate transmite. Unde dacă nu în Dumnezeu putem găsi plinătatea vieţii supranaturale? Este participare la viaţa lui Dumnezeu. Această viaţă părea să fie destinată a se extinde în afara lui Dumnezeu, între oameni, ca lumină, dar întunericul învăluia omul într-un voal foarte des şi lumina era apăsată de greutatea întunericului naturii umane, oarbă în ceea ce priveşte lucrurile divine şi întunericul păcatului nu permitea întrezărirea luminii.
Dar iată, «Cuvântul s-a făcut trup pentru ca să locuiască între noi». Acest eveniment puternic, a împrăştiat întunericul prin prezenţa fizică a lui Dumnezeu pe pământ şi ni s-a manifestat nouă dăruindu-ne viaţa; «Eu am venit ca să dăruiesc viaţa». Acesta a fost efectul Întrupării. Astfel i-a fost dată omului viaţa lui Dumnezeu, prin generare divină, şi Cuvântul Întrupat în sânul Preasfântei Fecioarei a fost autorul.
Iubite fiice, în generarea temporală a lui Isus stă secretul regenerării noastre eterne, pentru că, născându-se El din Preasfânta Fecioară, noi ne-am născut din Dumnezeu. Luând trup omenesc El ne-a dăruit divinitatea sa. Şi astfel, prin Întruparea sa, Dumnezeu care s-a făcut om, ne-a revelat posibilitatea şi realitatea acestei comuniuni de vieţi, divină şi umană, într-un singur subiect. În acea fiinţă umană, în pruncul Isus din grota din Betlehem, noi recunoaştem plinătatea şi atributele Divinităţii, viaţa lui Dumnezeu în toată vigoarea ei.
Dacă viaţa este acţiune, acel Copil lucrează fără încetare. El spune: «Tatăl cel veşnic lucrează şi Eu cu El». Posedă aceiaşi viaţă cu Tatăl, plinătatea vieţii, şi la acea plinătate noi am participat şi pot participa toţi oamenii, din orice timp şi din orice seminţie, şi îngerii deopotrivă.
Fiicele mele, Isus este noul Adam, prefigurat de către părintele tuturor oamenilor. Orice plinătate tinde să se reverse: posedând-ul deci pe Isus, plinătatea vieţii divine, nu putea să nu o transmită celor care erau în gradul să o primească.
Astfel a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu celor care l-au primit, şi această putere dă şi dreptul de a primi viaţa dumnezeiască. Îmi spune una dintre voi: „Maică, care este condiţia esenţială şi necesară pentru a avea acest drept?”. Nu este alta, fiica mea, decât primirea însăşi. De aceea în Sfânta Euharistie viaţa supranaturală ni se transmite în mod abundent, pentru că prin ea se primeşte în mod perfect.
Să ne amintim că Dumnezeu este glorificat pe pământ la fel ca şi în cer. Pentru Isus viaţa în sacramentul iubirii sale este viaţa fericită, este iubirea pentru oameni cărora li se dăruieşte întru totul, trup şi suflet, reînnoind în continuu olocaustul Calvarului. Derivă faptul că acea viaţă, glorioasă în sine, deşi aparent umilită, este atât de fecundă pentru întreaga Biserică, începutul oricărui har, şi din ea izvorăsc justificarea pentru cei păcătoşi şi sfinţenia pentru cei drepţi.
Este viaţă cu adevărat supranaturală pentru că Dumnezeu este cel care o poate produce, prin atotputernicia sa, înmulţind minunile, dat că pentru acest scop trebuie să se suspende cursul legilor naturale. Fără îndoială este faptul că aceasta este minunea cea mai mare pe care a înfăptuito Isus.
Nu este mică mirarea că tocmai acea este o viaţă asemănătoare morţii, viaţă de jertfire înverşunată. Lumea nu demonstrează că îl recunoaşte prezent pe Dumnezeu în Sfânta Euharistie. Trebuie să deschidă ochii şi să recunoască râul de viaţă veşnică care izvorăşte de pe altar şi să înţeleagă că Euharistia este izvorul vieţii fericite, izvor nesfârşit săpat în stânca neclintită care este Isus Cristos. Fiicele mele, să nu uităm că viaţa temporară este foarte fragilă, efemeră şi plină de mizerii, în timp ce viaţa lui Isus este neschimbătoare, sublimă, neasemuită, eternă. Fericit cel care o are! Vai celui care nu trăieşte viaţa lui Isus! Fiicele mele, viaţa noastră să fie dreptate, evlavie, dăruire, prinos de jertfă, iubire; într-un singur cuvânt, să trăim în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

Omul, tabernacolul lui Dumnezeu pentru Sfânta Euharistie
Iubite fiice, ideea cea mai adecvată pentru a încerca să înţelegem conceptul de Dumnezeu este aceea a imensităţii sale. Cine oare ar fi capabil să înţeleagă cu mediocra sa inteligenţă Existenţa pe care cerurile şi pământul, cu toată extinderea lor, aparent infinită, nu o pot cuprinde? Şi care concept mai demn de Dumnezeu decât aceasta a necuprinderii? Oare cum altfel decât experimentând propria inutilitate omul, viermişorul pământului, poate să recunoască măreţia Dumnezeului său?
Doar astfel, fiicele mele, se nasc acele afecte cu care se onorează şi preamăreşte maiestate lui Dumnezeu: admirarea, uimirea, renunţarea voluntară şi aducerea de mulţumire pentru bunătatea celui care, fiind atât de mare, a voit totuşi să se coboare la nivelul nostru, să accepte ofertele şi zădărnicia noastră. Pătruns de această convingere Solomon, împreună cu întreg poporul, se lasă cuprins de bucuria de a putea construi templul lui Dumnezeu, şi spune: «O fi oare adevărat faptul că Dumnezeu locuieşte cu oamenii pe pământ? Iată,cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să te cuprindă: cu cât mai puţin casa aceasta pe care ţi-am construit-o eu!» (1Regi 8, 27). Câtă dreptatea avea acest înţelept!
El ştia că casa lui Dumnezeu este mare şi spaţioasă; locul posesiei sale atât de măreţ şi nelimitat; într-adevăr, universul întreg, cu toată mărimea lui, firmamentul cu toată întinderea sunt locuinţa, templul, tabernacolul Dumnezeului nostru. La fel şi creaţia întreagă, vizibilă şi invizibilă, este mult prea strâmtă în raport cu măreţia Creatorului, ce, chiar dacă ar fi să se realizeze toate universurile imaginabile, tot nu ar putea să-l conţină pe deplin: Isus şi numai El îl poate cuprinde pe Dumnezeu în întreaga sa măreţie. Numai Dumnezeu îl poate cuprinde pe Dumnezeu pentru că doar El este egal cu El însuşi şi, cu toate acestea, a iubit atât de mult creatura sa încât nu numai că a voit să locuiască împreună cu ea ci chiar înăuntrul ei.
Să ne amintim, fiicele mele, că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt pe care le-am primit de la Dumnezeu, şi să ne amintim că El rămâne în totdeauna cu noi. Aceasta este una dintre marele proprietăţi ale Euharistiei; în ea şi prin ea omul devine tabernacolul lui Dumnezeu.
Una dintre voi îmi spune că vrea să ştie ce este universul. Universul, fiica mea, nu este altceva decât un imens şi magnific tabernacol. Dar există un lucru şi mai important decât faptul că anumite corpuri locuiesc în alte corpuri, o anumită materie în altă materie: mai minunat este faptul că duhul locuieşte înăuntrul materiei, sufletul în trup. Astfel, corpul uman este tabernacolul sufletului raţional. De aceea, dacă dispare casa noastră pământească nu trebuie să ne preocupăm pentru că avem alta, construită în cer de către Bunul Isus.
Dacă ai înţeles acest lucru nu te vei mira atunci când, trecând, prin metoda inducţiei, de la un lucru mic la un altul mai mare, vom putea argumenta cum sufletul nostru este, la rândul său, tabernacolul, nu unuia alt duh creat, ci tabernacolul lui Dumnezeu însuşi.
Tu mi-ai putea obiecta că este prea mic, pre josnic şi mizerabil acest corp pentru ca Dumnezeu în persoană să vină să locuiască. Dar eu îţi răspund: „Nu este oare josnic şi neînsemnat trupul creat din pământ, deşi foarte bine prelucrat, pentru a fi folosit ca locuinţă unei existenţe atât de nobile precum duhul creat după chipul şi asemănarea Duhului preacurat?”.
Aminteşte-ţi fiica mea că nu este un lucru nedemn de Creator locuirea în trupul creaturii precum în propriul tabernacol, şi cu atât mai puţin într-o creatură raţională. Nu uita că omul, chiar şi în simplu ordin natural, este destinat să fie tabernacolul Creatorului şi că fără teamă putem spune: „El care m-a creat s-a odihnit în tabernacolul meu”. Şi dacă nu eşti convinsă de acest lucru spune-mi: „Care altul este destinul sufletului omului, dată condiţia naturală a capacităţilor cu care a fost dotat?”.
Nu este altul, fiica mea, decât acela de a poseda binele, unicul element care îl poate perfecţiona: binele raţiunii şi a voinţei, adevărul şi ordinea. Şi nu numai o parte din bine ci Binele însuşi, Binele infinit, imutabil. Ambiţia sufletului nostru nu se poate mulţumi cu mai puţin şi nici nu se pot stinge foamea şi setea de divin care ard şi consumă sufletul nostru decât cu acest Bine care este Dumnezeu însuşi, Adevărul, Fericirea eternă. Astfel că putem exclama: „Dumnezeul meu şi totul meu!”. Ce vrei mai mult? care noroc mai mare poţi dori? Sunt sigură, Doamne, că binele esenţial al sufletului meu este posesia lui Dumnezeu, să locuiesc în El şi că El să locuiască în mine pentru totdeauna.
Iubite fiice, dorinţa mea este să vă ajut să înţelegeţi ceea ce eu am înţeles privitor la Existenţa divină în calitatea sa de creator, cumpănitor şi organizator a tuturor creaturilor.
Dumnezeu trebuia să locuiască universul pe care din bunătatea lui la făcut din nimic. Cel ce în sine însuşi este locuinţa proprie posedă dar nu locuieşte în locuinţe create de mâinile omului, nu avea nevoie să-şi construiască palate în afara existenţei sale şi când a voit să locuiască într-un loc părea că nu putea să aleagă altul în afara cerului, şi de aceea Profetul a spus: «Cerurile cerurilor sunt pentru Domnul; El a dăruit pământul oamenilor».
Doar putem gândi oare că Cel care numai prin voinţă poate susţine universul ca să nu se scufunde în abisul nimicului din care a fost făcut printr-un simplu act de voinţă divină, ar vrea să abandoneze creaturile sale şi care fără de prezenţa Lui nu s-au putea păstra, precum lucruri lipsite de valoare? El nu putea abandona oile sale în câmpii deşerte fără de păstori şi pe drept Profetul afirma că Dumnezeu şi-a aşezat în soare locuinţa sa. Dumnezeu însuşi ne spune: «Nu umplu eu cerul şi pământul?».
Da, fiicele mele, cerurile şi pământul sunt pline de mărirea şi maiestatea lui. Da, pământul este scăunelul picioarelor sale. Şi dacă este aşa spuneţi-mi: „Cel ce locuieşte în ceruri şi pe pământ va dispreţui oare locuinţa pe care i-o oferă creatura sa raţională, omul pe care El l-a constituit suveranul creaţiei vizibile, cu o măreţie cu puţin inferioară îngerilor?”. Trebuie deci să credem că în tot universul material nu poate exista o locuinţă mai demnă şi plăcută Bunului Isus decât omul în care El este prezent în toate felurile.
Prin esenţă Dumnezeu este în creaturile sale, prin prezenţă şi putere, dând tuturor acestora întreaga lor existenţă, cunoscându-le în mod intim şi dotându-le de energia cu care ei împlinesc faptele lor. Aceasta înseamnă că aceeaşi substanţă divină, în mod real şi adevărat, se întâlneşte în toate creaturile şi nu poate fi vre-un unghi atât de tăinuit sau profund unde să nu fie întreaga sa divinitate. Şi spuneţi-mi, fiicele mele, dacă Dumnezeu astfel locuieşte în toate creaturile sale, indiferent de josnicia lor, cum oare va locui în omul pe care îl nobilitează mai mult decât oricare realitate vizibilă şi corporee?
Dacă motivul pentru care Dumnezeu se află în toate creaturile este participarea lor la Existenţa divină, este raţional gândul că Dumnezeu se află în mod şi mai excelent acolo unde participarea la Existenţa sa şi la perfecţiunile sale este mai mare, aşa cum este cazul creaturilor spirituale. Dar Dumnezeu este în toate lucrurile şi ca prezenţă, pentru că le cunoaşte bine şi pe fiecare în parte, dat fiind că în orice loc ochii săi penetranţi contemplă pe cei buni şi pe cei răi şi cercetează inimile tuturor.
Iubite fiice, cine poate dubita de faptul că omul, nobilitat cu prezenţa lui Dumnezeu, omul care practică virtuţile făptuind conform legii, interesului şi demnităţii Creatorului, poate fi un demn tabernacol al Dumnezeului său, al Dumnezeului tuturor virtuţilor şi care locuieşte în orice sfânt lăcaş?
Acest mod cu totul excelent de a locui în om ne invită să-l considerăm din punct de vedere mai elevat decât ordinul supranatural, căruia cred că în realitate îi aparţine tot ceea ce este legat de virtuţi şi sfinţenie. O, fiicele mele, cum se dilatează inima mea! Cât aş vrea să vă explic ceea ce sufletul simte atunci când este tabernacolul Dumnezeului său!
Consideraţi faptul că dacă omul prin natură este destinat să fie tabernacol Dumnezeului său, cu atât mai mult va fi prin har, devenind prin lucrarea acestuia o existenţă perfectă, o existenţă ce nu numai că depăşeşte toate lucrurile vizibile, ci se înalţă deasupra celor invizibile până când va ajunge în sfera şi ordinul lui Dumnezeu însuşi.

Ordinea supranaturală nu distruge şi nu anulează natura pe fundamentul căreia se înalţă; ba din contra o înfrumuseţează şi o perfecţionează şi astfel, nu numai că nu-l deviază pe om de la destinul său natural, ba chiar îl conduce la acest destin în mod mai direct şi cu mult mai mare eficienţă.

În acest nou şi sublim ordin la care omul, din iubire, a fost elevat în mod gratuit, este delineată în el, pe deplin, locuinţa lui Dumnezeu, în mod perfect şi în formă perfectă. Astfel se împlinesc cuvintele Bunului nostru Isus, care a spus: «Dacă cineva mă iubeşte, va ţine Cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el» (In 14, 23).

Asta înseamnă, fiicele mele, că cele trei Persoane a Preasfântei Treimi, ce sunt una şi aceiaşi esenţă, vin să locuiască în inima omului drept, din care fac tabernacolul glorios a lor. Cine oare ar putea explica un lucru atât de mare şi o atât de mare bucurie? Este atât de puternic harul pe care îl pregăteşte această regală locuinţă astfel încât în om locuieşte Dumnezeu în toată realitatea lui trinitară şi nu numai una dintre cele trei Persoane divine.
Harul este lucrul cel mai măreţ; harul este dulcele paradis, tronul maiestuos a Preasfântei Treimi. Oh, nebunia omului care cu multă uşurinţă comite păcate peste păcate, pur convins că cu un singur păcat de moarte îl alungă pe Dumnezeu din inima sa!
Iubite fiice, aşa cum Sfânta Euharistie este continuarea misterului Întrupării pe pământ, la fel este şi tipul suprem a ordinului supranatural, a cărui izvor ea este. Ce vă pot spune, fiicele mele, despre Sfânta Euharistie, unde nu numai o singură natură se uneşte cu Dumnezeu ci fiecare natură formează un singur trup cu Isus şi deci, cel ce primeşte Sfânta Împărtăşanie devine Trupul şi Sângele lui Dumnezeu cel Întrupat? Atunci când ne pregătim să primim Sfânta Împărtăşanie să ne gândim la inestimabila onoare pe care ne-o dăruieşte această uniune euharistică. Să ne amintim că mulţumită Sfintei Împărtăşanii omul poate fi numit pe drept „cristofor”, pentru că îl are în interiorul său pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.
În Isus Cristos locuieşte plinătatea lui Dumnezeu şi în norocoasă creatură care se împărtăşeşte locuieşte plinătatea lui Cristos. De acest lucru, fiicele mele, nu putem dubita şi deci trebuie să-l primim pe Bunul Isus cu mare fervoare; în plus, pe parcursul zilei, trebuie să ne gândim deseori că Isus este în noi. Atunci când patimile noastre încearcă să ne tulbure inima şi mintea, îndrumându-ne la rău, să făptuim ceea ce nu ar vrea Isus, să ne gândim astfel; „Isus trăieşte în mine şi eu vreau să trăiesc în El şi pentru El. Ceea ce inima şi mintea mă îndrumă să fac, îi este Lui pe plac? sunt demne aceste fapte de mireasa lui Isus?”. Să-i spunem eu-lui nostru, superbiei şi iubirii de sine: „Pregătiţi-vă să muriţi, pentru că în mine locuieşte Isus al meu, făcându-mă să particip la natura lui divină. Nu vreau să mă reîntorc la vechia mea nemernicie, acel comportament pe care voi mi-l propuneţi şi care este nedemn de desăvârşirea mea”.

Efectele Sfintei Euharistii
Iubite fiice, să ne gândim la învăţătura pe care o deţine misterul Euharistiei, dar şi planul însăşi a acestui mister realizat de către suprema Putere, fie că-l considerăm ca mijloc de realizare a scopului supranatural, sau ca aliment convenabil pentru o viaţă divină, sau ca vinclu ce uneşte cele două ordine: natural şi supranatural.
Să ne oprim deseori, de-a lungul zilei asupra acestei fascinante consideraţii. „Pentru un destin care constă în uniunea eternă şi perfectă a creaturii cu Creatorul său, uniune-căsătorie care va dura în veşnicie, care alt mijloc proporţionat s-ar fi putut cere a uniunii temporare dar foarte strânsă şi fericită, a omului cu Dumnezeul şi Domnul său în sacramentul divin? Care alt preludiu a fericirii eterne ne-ar fi putut fi dat? Şi care scară mai sigură pentru a ne urca la cer?”.
Adecvarea naturii mijloacelor la indolul şi condiţia scopului este atributul ştiinţei şi de aceea, în acest mijloc putem recunoaşte destinul la care vom ajunge, ca printr-un pasaj natural şi nu printr-un salt. Dar nu din această cauză va fi mai puţin plăcută surpriza vieţii eterne.
În plus, pentru a trăi aici pe pământ o viaţă divină, cerească, care alt aliment ar fi putut să ne dea nouă bunul Isus dacă nu Pâinea îngerilor, adevărata Mană venită din cer? Ar putea să fie înţeles misterul acelei vieţi supranaturale, care este viaţa lui Dumnezeu în om, în lipsa acestui aliment?
O, fiicele mele, nimic altceva nu ar fi fost mai conform infinitei înţelepciuni a Dumnezeului nostru decât unirea, printr-un minunat lanţ, a ordinului natural cu cel supranatural, la fel cum a unit în om ordinul naturii cu duhul, şi în misterul euharistiei a împreunat, în persoana lui Isus, cerul şi pământul, creatorul cu creatura. Să ne deschidem ochii la lumina unei umile cugetări, şi iluminaţi de Sfânta Împărtăşanie, vom ajunge imediat la cunoaşterea lui Dumnezeu, vom obţine o iubire arzătoare.
Să ne amintim, fiicele mele, că minunatele efecte a divinei Euharistii sunt: cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu. Una dintre voi m-a întrebat dacă nu se poate aspira mai uşor la cunoaşterea lui Dumnezeu în înaltul cerurilor, pe tronul măririi sale, acolo unde la văzut şi Isaia transportat fiind într-o viziune supranaturală.
Fiica mea, renunţă la acest mod de a-l vedea pe Dumnezeu pentru o altă viaţă mai fericită: păstrează-l pentru fericirea din ceruri şi aminteşte-ţi că, în acest surghiun, cel mai bine îl vei putea cunoaşte pe umilul tron al altarului. Tu, fiica mea, pretinzi ca cu ochii tăi bolnavi să-ţi fixezi privirea arogantă în discul înflăcărat al soarelui înfocat? Doar orbirea va fi singurul tău rezultat iar bunul Isus îţi va răsplăti îndrăzneala făcând ca obscuritatea să devină mai densă şi să-ţi ascundă privirii până şi lucrurile cele mai simple.
Aminteşte-ţi că Dumnezeu, focul luminii, impenetrabil oricărei inteligenţe inferioare Lui, orbeşte în loc să lumineze temerara inteligenţă care încearcă să escaladeze cerurile pentru a-i fura razele cu care să-şi înfrumuseţeze fragila statuie a vanei ştiinţe.
Aminteşte-ţi, fiica mea, că pentru a putea vedea perfecţiunile lui Isus trebuie să-l contemplăm printr-un voal, asemănător norului de pe muntele Oliveto care, fără ca să ni-l fure, să ne permită să ne fixăm în el fragila noastră pupilă. Acesta este voalul cărnii în care Isus şi-a învăluit maiestatea. El făcându-se om a revelat bogăţiile îndurării sale: «Şi Cuvântul s-a făcut trup... iar noi am văzut gloria sa» (In. 1, 14). Nu numai gloria omului ci gloria lui Dumnezeu însuşi, numai har şi adevăr.
Ar fi trebuit să se întâmple tocmai contrariul, trupul ar fi trebuit să ni-l ascundă pe Fiul lui Dumnezeu, sau măcar să împiedice vederea gloriei sale, pentru că, iarbă fiind orice trup, josnica noastră natură nu pare a fi o îmbrăcăminte demnă de Dumnezeu şi nici o oglindă în care să oglindească perfecţiunile sale dumnezeieşti. Evanghelia însăşi ne asigură de acest lucru spunând-ne: «Şi Cuvântul s-a făcut trup... iar noi am văzut gloria sa» (In. 1, 14). Nu-ţi pot ascunde, fiica mea, că aspiraţiile tale îmi amintesc de iudeii care voiam minuni prin care să-l cunoască pe Dumnezeu şi de grecii care căutau în El izvorul sublimelor speculaţii. Ei însă ignorau faptul că lui Isus îi place să confunde toate calculele vanitoase a gândurilor oamenilor şi se lasă cunoscut numai de către cei care au privirea limpede, nu întunecată de superbie. Isus se manifestă prin suprema umilinţă a crucii pentru ca superbia carnală să nu se glorifice prin prezenţa lui.
Aminteşte-ţi fiica mea, că ştiinţa orgolioasă şi vanitoasă nu este ştiinţă adevărată şi nu alimentează duhul înfometat de adevăr şi bine. Mulţi creştini, şi chiar persoane religioase nu-l cunosc pe Dumnezeu pentru că de El şi-au format un concept straniu, format după măsura sistemelor şi patimilor lor şi, de aceea, de multe ori pretind miracole precum iudeii iar alte ori, precum grecii, pretind cunoaşterea lui Dumnezeu prin sublime concepte şi refuză să-l recunoască în umilinţa crucii şi înjosirea de pe altar. De aceia se aud exclamaţii precum: „Cum poate fi acceptată de egală măsură umilinţa Ostiei cu atotputernicia lui Dumnezeu? Cum putem crede că Cel care umple de sine întreg universul poate fi cuprins într-o mică parte de materie?.
Iată, fiicele mele, scandalul iudeilor reprodus de către raţionalismul fariseic. Trebuie să fiţi foarte atente pentru a nu cădea victime falsei ştiinţe care îi înalţă pe cei superbi cărora, din păcate, le lipseşte adevărata ştiinţă a lui Dumnezeu şi cunoaşterea de Dumnezeu. Din acest motiv poporul evreiesc a trebuit să asculte această tristă acuzaţie: «Acest popor mă cinsteşte cu buzele însă inima lor este departe de mine» (Mt. 15, 8).
Nu-i urma-ţi pe cei orbi şi raţionalişti pentru că în ceea ce priveşte Sfânta Euharistie de ei se poate spune că dacă nu au judeca în mod nebunesc divinul, cu multă uşurinţă au putea vedea ceea ce vede creştinul umil şi simplu, cea mai minunată manifestare a puterii divine în marea de minuni care înconjoară augustul mister. Au putea vedea în Euharistie cel mai minunat miracol înfăptuit de bunul Isus şi au putea înţelege că în ea umilinţa este doar aparentă pentru că în realitate este virtutea lui Dumnezeu. În Sfânta Euharistie au putea vedea şi atinge cunoaşterea şi iubirea Dumnezeului nostru.

Nevoia de a ne pregăti bine pentru al primi pe Dumnezeul nostru
Fiicele mele, trebuie să ne pregătim bine să-l primim pe Dumnezeul şi Tatăl nostru, soarele ce luminează întreg cuprinsul, pe aripile căruia dăinuie mântuirea. Prezenţa lui încălzeşte şi bucură inima rece a omului, generează aurul carităţii, argintul puternic al castităţii, pietrele preţioase ce sunt darurile Duhului Sfânt şi ajută să crească florile virtuţilor.
Să recunoaştem în Sfânta Euharistie pe Tatăl nostru cel bun, care vine în căutarea noastră, asemenea fiilor rătăciţi, pentru a ne readuce acasă, pentru a ne hrăni, a ne îmbrăca şi a ne reînnoi. Lui îi datorăm gratitudine, ascultare şi iubirea de fii.
Să-l considerăm ca pe un mire căruia inima noastră îi datorează fidelitate; ca pe un aliment ce hrăneşte sufletul obosit şi istovit de către tentaţii; ca pe apa vie care coboară din cer pentru a ne stingheri setea, focul concupiscenţei şi ardoarea senzualităţii; ca pe lumina lumii care vine să umple inima di strălucire şi să risipească întunericul inimii. Să ne apropiem de El plini de credinţă şi speranţă; să-i cerem să pună în noi iubirea şi bunătatea lui.
Voi, fiicele mele, nu uitaţi că speranţa este rodul credinţei dar nici una dintre ele nu-l pot conduce pe om la perfecţiunea pe care o poate ajunge în această viaţă. Numai iubirea poate perfecţiona sufletul omului îmbogăţind-ul cu plinătatea harului şi comoara tuturor virtuţilor. Îl putem numi fericit pe omul care deţine credinţa şi speranţa dar mult mai fericit pe cel ce posedă caritatea, cel mai preţios dar al cerului.
Adevărata caritate este o virtute divină, este o floare a cerului care nu se naşte decât pe pământul fertil al Bisericii, pe mlădiţa supranaturală a credinţei susţinută de rădăcina puternică a speranţei. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt trei ramuri a unui singur trunchi, alimentate de aceiaşi limfă divină, harul Duhului Sfânt. Dumnezeu însuşi ne spune: „Eu te sfătuiesc să cumperi de la mine aurul purificat dacă vrei să devii bogat cu adevărat”. Şi care este acest aur dacă nu caritatea? Toate faptele noastre, indiferent cât de bune sunt, sunt de plumb, fără nici-o valoare dacă lipseşte dragostea, pentru că dragostea este aurul care dă valoare acestor fapte. Din ardoarea inimii lui Dumnezeu, fiica imensei iubiri a bunului Isus, s-a născut Euharistia cu scopul de a face să ardă în focul iubirii inima noastră umană.
Dragostea, fiicele mele, este începutul şi sfârşitul Sfintei Euharistii; început întrucât este dorinţa imensă a lui Isus de a se uni omului; sfârşitul întrucât este uniunea omului cu Dumnezeul său. Dacă iubirea stă la baza instituirii euharistiei tot iubirea este şi sfârşitul acesteia, întrucât scopul ei nu este altul decât uniunea omului cu Dumnezeu. Da, uniunea spirituală ca rod al uniunii sacramentale.
Minunata uniune a Dumnezeului nostru cu sufletul celui care îl primeşte în Sacramentul Euharistiei are scopul de a face ca sufletul omului să devină la fel cu cel al lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine se hrăneşte cu Trupul lui Isus din Preasfântul Sacrament trebuie să devină un singur duh cu El.
De aceea bunul nostru Isus a voit ca uniunea trupului său cu noi să se realizeze în formă de aliment; precum alimentul se transformă în aceiaşi substanţă cu noi şi devine carne din carnea noastră, os din oasele noastre, tot la fel, în mod invers însă, sufletul nostru se scufundă în sufletul lui Isus şi, prin dragoste, se transformă în El.
Această iubire, înălţată la proeminenţa lui Dumnezeu, exige ca omul în a cărui suflet s-a aprins, să-i ofere lui Dumnezeu tot ceea ce posedă şi să i-se dăruiască cu totul, trup şi suflet; să se consume în iubirea Dumnezeului său; să se mistuiască în focul sacrificiului. Acestea, fiicele mele, sunt faptele iubirii adevărate pe care Duhul Sfânt le provoacă în inima omului.
Ca consecinţă, fiicele mele, pentru faptul că îl primim pe Dumnezeu în fiecare zi, trebuie să renunţăm la ceea ce suntem pentru a deveni ceea ce El este.

Efectele pe care trebuie să le producă în noi Sfânta Împărtăşanie
După cum vedeţi, fiicele mele, Sfânta Împărtăşanie trebuie să producă în noi efectele acelei iubiri arzătoare: acesta este rezultatul său principal, rezultat care se obţine mai mult sau mai puţin, după volubilitatea cu care se primeşte Dumnezeu din Sfântul Sacrament în inimă.
Din Sfânta Împărtăşanie, precum flăcările dintr-un rug aprins, se desprind aceste cuvinte; «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?» Nimic şi nici-unul pentru că este o proprietate a iubirii aceea de a-l face pe om mărinimos şi puternic, capabil să-l alunge până şi pe Lucifer şi invincibil în lupta cu duşmanii lui Dumnezeu. Inima ce în Sfânta Euharistie primeşte haina curăţiei a trupului Învăţătorului său divin este acoperită cu duhul îngemănat a lui Isus, cu care devine capabilă să înfăptuiască opere minunate de virtuţi şi putere. Acest duh este iubirea faţă de Isus şi faţă de aproapele. Astfel, prin efectele Euharistiei s-au format în lume multe imagini vii a lui Isus Cristos, exemple luminoase de sfinţenie.
Din izvorul euharistic, fiicele mele, se nasc afectele vii şi generoase şi inima care-l primeşte zilnic pe Dumnezeul său nu este satisfăcută numai cu afectele devote ci se angajează în fapte de caritate ajungând să le împlinească până şi pe cele mai grele şi eroice, însetată de binele spiritual şi corporal al aproapelui său, creatura Dumnezeului său şi imaginea Creatorului său, fratele şi reprezentantul lui Isus Cristos. O, fiicele mele, cum se înflăcărează în iubirea de aproapele inima alimentată cu deliciile Sfintei Împărtăşanii dacă o primeşte cu iubire şi cu dorinţa de a se uni Iubitului său! Inima îndrăgostită de Dumnezeul său, după ce l-a primit în Sfânta Împărtăşanie, invită toate sensurile sale şi puterile sale să-L adore pe Regele cerului, Regele nemuritor, pentru care toate trăiesc. Îi cere iertare pentru păcatele sale, lumină pentru intelectul său, putere pentru voinţa sa şi victoria asupra propriei inimi, altfel spus, victoria de a nu iubi nimic în afară de Dumnezeul său şi de a trăi în iubire cu fraţii săi.

Isus s-a înălţat la ceruri şi a rămas cu noi în Sfânta Euharistie
Fiicele mele, sigur că Isus s-a înălţat la ceruri în ziua înălţării dar nu ne-a abandonat. El ne vizitează în mod constant şi ne ajută. A rămas cu noi în Preasfântul Sacrament din altar şi acolo, fiicele mele, este pentru noi Tată, Medic şi Avocat. În tabernacol, zi şi noapte, îi indică Tatălui rănile sale preţioase deschise din iubire pentru noi oamenii, şi prin ele invocă de la Tatăl îndurare şi iertare.
Euharistia, fiicele mele, este cuprinsul tuturor măreţiilor, cauza harului, a sfinţeniei şi măririi. Iată care sunt cele mai însemnate măreţii cuprinse în Sf. Euharistie: în Sfânta Euharistie Persoana Cuvântului se uneşte cu Preasfânta Umanitatea şi cu Preasfânta Treime, cu toate atributele şi perfecţiile dumnezeieşti. În Sfânta Euharistie accidentele pâinii şi a vinului se separă de substanţa lor naturală adică, de substanţa vinului şi a pâinii aşa încât acel puţin şi mic devin foarte mult şi mare; prezenţa simultanee a lui Isus într-o singură ostie, în mai multe ostii şi în cer; prezenţa totală a lui Isus în ostie şi astfel, deşi se împarte în multe părţi, trupul lui Isus nu se fragmentează; o prezenţă asemănătoare prezenţei spirituale adică, întreagă, în toate ostiile şi în fiecare parte dintre ele.
Şi pentru că Sacramentul este memorialul funcţiilor pe care Isus le-a oficiat în această lume, cum ar fi funcţia sa de medic, şi în Sfântul Sacrament continuă să ne fie medic. Memorialul virtuţilor pe care le-a practicat; a umilinţei, întrucât ascunde măreţia lui; a ascultării pentru că se supune cuvintelor preotului; a răbdării pentru că suportă toate nedreptăţile, dispreţuirile, abandonul; a îndurării, pentru că a meritat să exercite tot ceea ce este legat de această virtute; a perseverenţei pentru că rămâne în ostie şi vin până la alterarea acestora. Memorialul beneficiilor răscumpărării, sfinţirii şi preamăririi.
Memorialul pătimirii lui Isus Cristos, nu ca simplu semn ci în mod real şi adevărat. În Sfânta Euharistie Isus i se jertfeşte Tatălui în mod încrunt dar tot la fel de adevărat şi real precum a fost în sacrificiul crunt al crucii, şi-i mulţumeşte Tatălui pentru beneficiile aduse lumii răscumpărate prin pătimirea sa. Aceste beneficii merită infinite mulţumiri pe care omul, creatură limitată, nu i le-ar putea aduce lui Dumnezeu şi de aceia Sacramentul este euharistie, mulţumire.
Pâinea, plămădită din boabele de grâu măcinat, şi vinul, făcut din boabe de struguri strivite, ne amintesc de pătimirea prin care Trupul preasfânt a fost strivit de loviturile de bici, de spine şi de cuie, măcinat de calomniile şi injuriile aduse lui Isus.
Euharistia este cauza harului şi a sfinţeniei. Cauza harului pentru că, în timp ce celelalte sacramente sunt instrumente, Sfânta Euharistie nu este un instrument ci Dumnezeu însuşi, autorul şi izvorul harului, nu este medicul care indică medicamentul ci El însuşi vindecă şi dă medicamentul din abundenţă. Nu este nici mama care îi încredinţează altei femei copilul său pentru a-l creşte ci mama care îl creşte. În Sfânta Euharistie Isus umple inima cu toate virtuţile şi darurile Duhului Sfânt, cerând tuturor să-i pregătească o masă bogată acelui suflet.
Euharistia este cauza sfinţeniei pentru că Isus se uneşte acelei inimi printr-o uniune de iubire şi nu numai pe durata timpului în care rămâne în speciile sacramentale ci chiar şi după aceea. «Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în El». Fiicele mele, Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el şi prin această uniune se participă la viaţa lui Isus Cristos. De aceea Sfântul Pavel a putut afirma: «Trăiesc eu, dar nu eu ci Cristos Trăieşte în mine» (Gal 2, 20).
Euharistia este zălogul măririi pentru că prin ea Dumnezeu însuşi ni se dăruieşte. Tatăl ni-l dăruieşte pe Fiul şi amândoi ni-l dăruiesc pe Duhul Sfânt. Dumnezeu însuşi pregăteşte o masă fiilor săi în Sfânta Euharistie. El care în gloria măririi îi aşeză pe fii săi la masa sa, îi şi hrăneşte cu dumnezeirea şi umanitatea sa şi-i satură prin acestea cu orice dorinţă. Şterge vinovăţiile din trecut, fereşte de cele viitoare, hrăneşte cu harul şi perseverenţa până la moarte. Pune în inimă rădăcina vieţii veşnice: uniunea cu Dumnezeul nostru prin harul său şi dragostea Duhului Sfânt.
Dăruindu-se ca viatic îl pregăteşte pe om pentru ca, la fel ca şi profetul Ilie, hrănit cu această pâine să se întărească şi să ajungă la muntele lui Dumnezeu. Cunoaşterea şi iubirea sunt efectele Euharistiei. Dacă iubirea profană este pasională şi oarbă, nu la fel este şi iubirea raţională, pură şi divină care creşte şi se întăreşte pe măsură ce lumina binelui reflectează intelectul.
Cunoaşterea produce iubirea şi astfel, inimile care-l iubesc pe Isus în meditaţie intensifică focul iubirii lor. Biserica, Mama noastră, când îl invocă pe Duhul Sfânt îi cere lumină şi căldură; lumină pentru inteligenţă şi căldură pentru inimă. Ea spune: „Vino, Duhule Sfinte, fii lumină pentru intelect, flacără arzătoare inimii” (M. Esperanza de Jesús, eam).

El pan 8, 1295-1300
Iubite fiice, ajutaţi copii să se îndrăgostească şi să iubească Sfânta Euharistie şi spuneţi-le că cel mai minunat lucru pentru oameni este faptul că-l pot primi în inimile lor pe Dumnezeul lor. Spuneţi-le să se apropie cu entuziasm şi fervoare la sfântul banchet la care-l primim pe Isus.
Spuneţi-le că-l pot primi pe Isus Cristos prin persoana reprezentanţilor săi; că-l pot primi trăind doctrina şi poruncile sale şi astfel îşi vor asigura mântuirea. Îl pot primi şi în mod spiritual, trăind în harul său, alimentul ceresc a vieţii eterne. Prima formă produce doar o uniune morală, a doua o uniune reală dar nu şi personală. A treia o uniune fizică şi personală dar incompletă. În niciuna din aceste trei forme se primeşte Isus Cristos în mod perfect.
Mai rămâne o formă de uniune fizică, personală şi perfectă, aceea prin care omul se uneşte cu totul lui Isus Cristos încorporându-se şi identificându-se cu El. Aceasta este primirea perfectă a lui Isus Cristos şi participarea deplină la viaţa supranaturală (M. Esperanza de Jesús, eam).
Întruparea este reflexia Euharistiei; este ca şi o nouă întrupare prin care Cuvântul întrupat se uneşte, dacă nu în mod hipostatic măcar în mod real, tuturor celor care primesc sacramentul Trupului şi Sângelui său.
Pentru a aduce în lume viaţa a fost necesar ca Cuvântul să se unească în mod hipostatic individual, unei singure naturi umane; pentru a răspândi aceiaşi viaţă Înţelepciunea divină a ales să se unească individual, în mod sacramental, mai multor naturi umane, atâtea câte sunt persoanele umane care îl primesc ca hrană.
Aceasta este, fiicele mele, explicaţia cuvintelor Mântuitorului: «Eu am venit în lume pentru ca ei să aibă viaţa şi s-o aibă în abundenţă» (Cfr. In 10, 10). La banchetul Sfintei Euharistii se respiră bogăţie şi abundenţă; bogăţie pentru felul în care se comunică viaţa lui Isus Cristos, abundenţă pentru numărul nelimitat a celor invitaţi să participe la viaţă.

cuvântul lui dumnezeu şi euharistia
El pan 8, 1307-1309
Iubite fiice, una dintre voi mă întreabă ce raport există între euharistie şi cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu, fiica mea, este alimentul vieţii supranaturale; Euharistia este pâinea vie, izvorul vieţii pentru cei care o primesc (M. Esperanza de Jesús, eam).
Nici-una dintre voi nu ignoră nevoia de a se hrăni cu Pâine euharistică pentru ca să aibă viaţa divină, nu ignoră cunoaşterea cuvântului divin care este hrana sufletului şi, ca urmare, nu ignoră faptul că pentru a dobândi şi păstra viaţa supranaturală, care izvorăşte din inima lui Dumnezeu, sunt necesare două lucruri: hrana şi lumina.
Cuvântul lui Dumnezeu este lumina sufletelor noastre şi sacramentul Euharistiei este Pâinea vieţii noastre. Trăieşte cu adevărat numai inima care iubeşte pentru că iubirea este viaţa inimii.

El pan 8, 1311
Iubite fiice, atât de mare este eficienţa Cuvântului lui Dumnezeu şi atât de minunată este virtutea lui încât, fără el, îmi permit să spun, nu poate exista viaţa supranaturală; numai el dă viaţă sacramentelor, ce sunt mijloacele orânduite de Dumnezeu pentru ca să dea viaţă sufletelor. Însuşi sacramentul Trupului Domnului nostru Isus Cristos, destinat să fie principalul aliment a sufletului, este acest aliment numai prin puterea cuvântului ce, consacrând, transformă pâinea materială în Trupul lui Isus; şi aceasta, deşi consacrată şi perfectă, nu dă viaţă ci ucide pe cel care o primeşte fără Cuvântul lui Dumnezeu ce dăruieşte duhul credinţei.

El pan 8, 1312
Însuşi Mântuitorul, vorbind despre Trupul său a spus: „Carnea nu foloseşte la nimic ci duhul dă viaţă”. La nimic nu foloseşte hrănirea cu trupul lui Isus dacă în acelaşi timp nu ne hrănim cu cuvântul său.
Este deci important ca toţi să ne hrănim cu aceiaşi pâine şi să bem aceiaşi băutură, după cum spune Apostolul: „Toţi s-au hrănit cu aceiaşi hrană spirituală, toţi au băut aceiaşi băutură spirituală: beau dintr-o stâncă spirituală care-i însoţea şi acea stâncă era Cristos”. După cum vedeţi, mare ne este nevoia de cuvântul lui Dumnezeu pentru că, însufleţiţi de către acesta, primim Trupul euharistic şi prin el dobândim şi păstrăm viaţa supranaturală.

El pan 8, 1313-1314
Fiicele mele, cred că ştiţi că Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos în Sfânta Euharistie sunt în sine însăşi incoruptibile, chiar dacă materia accidentală s-ar putea corupe, fragile fiind, necesare pentru a acoperi substanţa. Nimic nu se rupe sau corupe din substanţă, din trupul şi sângele inalterabile a bunului nostru Isus Cristos, nemuritor şi glorios pe altar. Se alterează şi rup doar semnele sacramentale, semne şi figuri care conţin, precum mistica năframă, imaculata carne a Mântuitorului.
Aşa cum în ceruri Cristos este nemuritor şi nu mai poate simţi suferinţa, la fel este şi pe altar, şi de aceea nimic nu mai poate altera corpul său sacramental. La fel trebuie să considerăm şi nealterarea cuvântului lui Dumnezeu în timp şi spaţiu, indiferent de vicisitudinile vieţii.

El pan 8, 1318
Dumnezeu nu ne vorbeşte pentru ca să ne desfete ci pentru ca să ne sfinţească iar Biserica sa nu ne reuneşte în temple pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu cu scopul de a ne oferi o satisfacţie spirituală ci pentru a ne ajuta să reintrăm în noi înşine, acuzându-ne de dezordinile noastre, ca să ne conducă în faţa Domnului şi să ne stimuleze la pocăinţă.

El pan 9, 27-30
Iubite fiice, vă rog călduros să nu omiteţi niciodată să vă împărtăşiţi căci prin Sfânta Împărtăşanie noi deschidem larg porţile inimii noastre lui Dumnezeu, Tatăl nostru şi totul nostru. El, fiicele mele, ne aşteaptă mereu ca să ne hrănească inima ce, precum trupul, pe timpul acestui pelerinaj pământesc, are nevoie de un aliment pentru ca să supravieţuiască şi de putere pentru ca să trudească şi să lupte.
Pentru a alimenta viaţa divină sunt necesare, fiicele mele, Trupul şi Sângele lui Isus, Duhul şi Dumnezeirea lui care ne transformă şi pe noi în Cristos însuşi, comunicându-ne felul său de a fi, afectele sale, virtuţile şi, mai ales, iubirea sa de Dumnezeu şi de aproapele. În plus, fiicele mele, Sfânta Împărtăşanie este izvor de Dumnezeu şi în ea învăţăm să-l imităm pe Învăţătorul nostru, să iertăm uitând, şi să-i iubim pe duşmanii noştri.
Să ne propunem, fiicele mele, să nu omitem niciodată să primim Sfânta Împărtăşanie. Dacă, din nenorocire, am pierdut viaţa harului prin păcatul mortal, să alergăm imediat la sacramentul pocăinţei care va spăla vinovăţia noastră cu Sângele preţios al bunului Isus, a cărui virtute o primim prin absolvirea de păcatele noastre dacă ne va părea rău cu adevărat şi ne vom propune să evităm primejdiile de păcat.
Bunului Isus îi cer harul ca fii şi fiicele mele să-şi propună şi să-şi îndeplinească cu fermitate propunerea de a nu-i nega vre-o dată lui Dumnezeu nimic din câte le va cere; să nu obstacule acţiunea supranaturală şi să colaboreze cu El din toate puterile. Rugaţi-vă cu toţii pentru ca această Mamă a voastră să fie paratrăsnetul iubitelor sale Congregaţii şi să-i ofere lui Isus tot ceea ce-i va cere, şi pentru ca Congregaţia Fiilor Iubirii Milostive să se consolideze tot mai mult prin suferinţele mele, durerile şi crucile mele, la fel cum a fost şi pentru Congregaţia Slujitoarelor Iubirii Milostive.

El pan 9, 154-158
Iubite fiice, am fost foarte emoţionată când m-am reîntâlnit cu fiicele mele în Spania. Numai bunul Isus ştie ce am experimentat înăuntrul meu în acele momente văzându-mă în mijlocul fiicelor mele iubite după paisprezece ani. Sărmana mea inimă a suferit totuşi văzând tabernacolul gol în capela casei noastre din Madrid; fără Isus şi lipsită şi de speranţa ca curând fiicele mele să primească harul de a-l ave pe Isus cu ele.
Pe toate le-am îndemnat să nu omită niciodată, pentru nici un motiv, să-l primească şi să-l invite să rămână cu ele pe tot parcursul zilei. Să-i ceară harul ca inimile lor să devină tabernacole vii, dat fiind că nu-l pot avea în capela casei lor, unde fără El se simte o mare răceală. Lui Isus i-am cerut să-mi împlinească marea dorinţă ca, până când nu va fi aşezat în acel tabernacol, atât de dezolat fără El, toate fiicele să fie tabernacole vii în care El să se bucure în secret. Câtă dezolare, fiicele mele, viaţa într-o casa fără Isus! Capela este frumoasă, casa este foarte mare, dar atât de tristă şi rece! Lipseşte El.
În durerea mea am avut bucuria să notez că fiicele mele îl aşteaptă nerăbdătoare şi acest lucru îi place lui Isus. Cer tuturor fiicelor şi fiilor mei care au bucuria de a trăi sub acelaşi acoperământ cu Isus, să-i ceară necontenit să pună capăt acestei suferinţe a surorilor lor din Madrid. Şi bunului Isus îi cer harul de a face ca toţi fii şi toate fiicele mele să-i fie mereu unite Lui, iubindu-se reciproc în caritate, până la sacrificiu, şi să fie curaţi cu inima şi neprihăniţi în activităţile lor, şi ca privirea lor să fie mereu fixată în Isus.
Bunului Isus i-am cerut şi harul ca fiicele şi fii, iluminate de către El, să strălucească peste tot cu splendoarea iubirii, a carităţii, a sacrificiului.
Rugaţi-vă cu toţii pentru ca Congregaţia Fiilor să se consolideze tot mai mult datorită crucilor, mâhnirilor şi durerilor acestei mame a voastre. Rugaţi-vă ca, ajutată de bunul Isus, eu să trăiesc învăţăturile sale de abnegare şi de iubire pentru sacrificiu; pentru ca, la fel ca şi El, să învăţ să culeg binele chiar şi din rău şi să unesc, precum o mamă, dreptatea cu milostivirea.

El pan 15, 160-162
Să fim convinşi că, dacă cu adevărat vrem să avansăm în sfinţenie, trebuie să-l primim pe bunul Isus în Sfânta Împărtăşanie, în fiecare zi. De la El noi primim puterea de care avem nevoie pentru ca să reuşim să ne sfinţim şi pentru a putea lupta împotriva noastră şi a duşmanilor noştri.
Să fim atenţi ca tentatorul să nu ne convingă că nu suntem demni de a primi Sf. Împărtăşanie din cauza mizeriilor şi numeroaselor noastre căderi în păcat. Astfel duşmanul ar obţine o mare victorie pentru că, dacă nu-l primim în fiecare zi pe Bunul Isus, încet, încet ne vor slăbi puterile, şi precum unor inimi anemice, nu vom mai putea domina înclinaţiile şi patimile noastre rele. El, atunci, văzând slăbiciunea noastră, s-ar năpusti asupra noastră cu putere şi ne va târî dintr-o parte în alta, precum un cadavru fără viaţă.
Să nu renunţăm la Sfânta Împărtăşanie niciodată. Dacă, din nefericire, l-am jignit pe Dumnezeul şi Tatăl nostru, să-i cerem iertare. Convinşi că nu suntem demni a ne apropia de El cu ardoarea sufletelor sfinte, să ne apropiem cu inima smerită şi umilită, precum fiul rătăcitor, şi să-i spunem: „Tată, sufletul meu este bolnav, acoperit cu lepră. Vino înăuntrul meu, Tată, vindecă-l şi ajută-l pentru ca nici-odată să nu te mai jignesc”.