Cum să ne sfinţim
De multe ori v-am auzit întrebându-vă „cum să mă sfinţesc?”. Unde găsesc sfinţenia pe care o doresc? Să căutăm sfinţenia înăuntrul nostru şi nu în afara noastră. Sfinţenia constă în a trăi în Isus şi El în noi, mai întâi prin dorinţă şi apoi în realitate.

Să ne întrebăm de câte ori ne-am gândit la sfinţenie, de câte ori am dorit să ne sfinţim; să ne amintim de intenţia care ne-a îndrumat să ne consacrăm. Eu nu cred că intenţia a fost aceea de a trăi comod această viaţă, înconjuraţi de onoruri şi bunăstare ci, din contra, dorinţa de a ne dărui lui Isus, a lucra pentru gloria lui, ajutându-i pe cei nevoiaşi şi căutând să ne sfinţim prin exerciţiul carităţii, abnegare şi sacrificiu.

Pe cine să imităm
Deseori v-am auzit spunând: „nu ştiu cum să fac ca să-i fiu pe plac lui Isus şi să ajung la gradul de sfinţenie pe care-l vrea de la mine”. „Cărui sfânt să mă încredinţez pentru c să mă ajute şi să mă-nveţe să sfinţesc toate lucrările mele?”. E oare cu putinţă să vă simţiţi obligate să căutaţi sfinţi pe care să-i imitaţi?

Cel ce ne-a chemat să-l urmăm este Sfântul sfinţilor; El ne-a învăţat şi va continua să ne înveţe ce trebuie să facem. Este Învăţătorul nostru, Tatăl nostru, totul. El nu i-a refuzat Tatălui său nici-o bucurie, nici-un moment de glorie; i-a dat tot ceea ce-i putea da şi acelaşi lucru ne învaţă şi pe noi. Dar noi, în loc să imităm învăţăturile sale, de câte ori nu l-am întristat, refuzând chiar să înfăptuim binele?

 Acest învăţător nu a avut nici cea mai mică imperfecţie iar noi nu înfăptuim nimic în mod perfect. Totuşi, în loc să plângem şi să-i cerem iertare lui Dumnezeu, bunul Tată, continuăm să ne plângem pentru că nu ne ascultă, nu ne mai iubeşte ca la început şi chiar pare că nu ne mai suportă. Câtă oroare! Eu vă pot asigura că numai Isus şi Mama lui ne-au iubit, ne iubesc din toată inima. Deşi suntem plini de mizerii ei continuă să ne iubească şi cu înflăcărare aşteaptă iubirea noastră. Ba chiar ne-o cerşesc.

 Este timpul să ne înălţăm inimile la Isus, să admirăm bunătatea lui şi, deseori, în timpul zilei, să repetăm: „Isuse al meu, dă-mi harul să corespund mai bine la numeroasele tale beneficii. Fă, Isuse al meu, ca fervoarea ta uimitoare să mă ferească de neglijenţa voluntară a gândurilor, în iubirea mea pentru tine şi în serviciile mici pe care doresc să ţi le ofer”.

Constructorii păcii
Să alungăm tristeţea din viaţa noastră. Asta nu înseamnă că păcatele noastre nu mai trebuie să ne întristeze; păcatul trebuie să ne facă să suferim pentru că prin el noi îl supărăm pe Isus. Trebuie să-l urâm, să-l detestăm, dar fără să ne lăsăm abătuţi de tristeţe şi descurajare, dat că cel jignit este Tatăl nostru şi inima sa iertătoare ne iubeşte, ne iartă.

Ştim bine că suntem plini de mizerii dar trebuie să aspirăm la lucruri mari. Să ne prezentăm la Isus aşa cum suntem, cu încredere şi iubire, cu sau fără păcate, însufleţiţi sau lâncezi, entuziasmaţi sau reci, convinşi însă, că dacă ne vom prezenta lui cu umilinţă şi iubire vom fi reînnoiţi. Diavolul ştie că-şi pierde timpul cu un suflet îndrăgostit de Isus, care se încrede în El şi la El aleargă atunci când este încercat, fără să se abandoneze tristeţii şi melancoliei; de aceea încearcă pe orice cale să-l îndepărteze îndemnându-l să se descurajeze.

Mai trebuie să ne amintim că religiosul care nu-şi ţine în frâu pasiunile devine sclavul acestora. Nu mai este sclavul Iubirii Milostive, pentru că pasiunile sale devin asupritorii acelui suflet.

Să ne amintim că a iubi înseamnă a vrea. Nu-mi doresc să vă văd trişti, iritaţi, dezgustaţi. Vreau să vă văd fericiţi şi veţi fi dacă veţi fi îngerii păcii, purtătorii păcii. De aceea eu cred că nu este de ajuns să fim răbdători şi liniştiţi ci pacea trebuie să domnească în jurul vostru; trebuie să trăiţi, prin orice mijloace, în pace cu toţi şi toţi să trăiască în pace cu noi.

Dovada sigură a iubirii de Dumnezeu a unei persoane consacrate este renunţarea la sine. Iubirea este activă şi gata în orice moment să împlinească voinţa iubitului. El doreşte ca comportarea noastră, atitudinea, vorbele, tratamentul, curăţia şi dragostea să fie pentru cei din jur un model de imitat. Distinctivul unei persoane consacrate Iubirii Milostive trebuie să fie iubirea şi noi ştim bine că dragostea este răbdătoare, nu este invidioasă, nici ambiţioasă, nu-şi caută propriul interes, nu judecă şi este gata să se sacrifice pentru toţi.

Răstigniţi cu Isus din dragoste pentru fraţii noştri
Cred că Isus iubeşte în mod deosebit inimile puternice, viguroase, sensibile, convinse, generoase, gata să se uite pe sine, aprinse de dragoste pentru fraţii lor, de dorinţa de a se sfinţi, de a suferi, de a trăi cu bucurie răstignirea lor împreună cu Isus din dragoste pentru fraţii lor. Când Isus întâlneşte un astfel de suflet, îl întâmpină, îl primeşte să-l urmeze pe calea împărăţească a crucii. Isus nu abandonează acea inimă ba chiar pătrunde adânc în ea şi dinăuntrul ei contemplă lupta şi se bucură văzând suferinţele pe care le îndură, acel martiriu care este cauza marii bucurii şi-i fac atât de mult bine acelui suflet şi altora pe lângă el.

Inimi bune şi mari
Îmi doresc să vă văd mergând pe drumul consacrării liberate de EU-l propriu, lipsite de propriile interese şi independente de tot ceea ce nu este Isus şi voinţa lui, din iubire sărind în ajutorul tuturor cu multă simplitate. Afectuoşi cu cei ce ne sunt alături, prudenţi şi caritativi, evitând a le manifesta ceea ce caritate ne învaţă să tăcem. Fiţi buni şi nu vă lăsaţi conduşi pe orice cărare. Nu fiţi suspicioşi şi nici neîncrezători; fiţi delicaţi pentru ca să nu-i faceţi rău cuiva.
Evitaţi grosolăniile, vulgaritatea şi imprudenţele; uitaţi de nenumăratele neatenţii şi contrarieri ce provin de la viaţa în comunitate unde sunt chemaţi să conveţuiască multe şi diverse educaţii. Toate aceste nimicuri sau lucruri însemnate (conform sensibilităţii fiecărei inimi) nu trebuie să reziste în noi mai mult de timpul necesar pentru a i le putea oferi lui Isus căruia să-i cerem să reverse mai multe haruri celor cu care împărtăşim acelaşi drum în viaţă.

A face bine chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate
Există ceva anume care răneşte orgoliul vostru pentru că slăbeşte stima surorilor în privinţa voastră? Mai bine aşa; acceptaţi-l cu bucurie şi repetaţi deseori: „mulţumesc Isuse pentru că ca un Tată bun îmi oferi posibilitatea să-mi înfrânez orgoliul care îşi caută mereu primul loc” şi amintiţi-vă că nici-un angajament nu este mic şi umil dacă este împlinit din dragoste pentru Isus. Totul este mare şi demn în faţa lui.
Să nu uităm cuvintele lui Isus: «Ceea ce a-ţi făcut celui mai dintre fraţii mei, mie mi l-aţi făcut».
Dacă cineva a primit o sarcină neînsemnată să-şi amintească că Isus, din dragoste pentru noi, nu a întârziat să se înjosească în serviciile cele mai umile şi că este foarte important pentru noi să ne înălţăm şi să ne aşezăm alături de Dumnezeu prin activităţi neînsemnate.
Aşa deci vă spun: supunerea vă cere să fiţi bucătăreasă? Pregătiţi masa ca şi cum Isus însuşi ar veni să se hrănească la masa de voi pregătită. Şi dacă la orice oră a zilei v-ar cere de mâncare, ferice de voi dacă-i ve-ţi putea răspunde: „iată masa, este foarte săracă dar am pregătito cu multă iubire şi grijă. Am făcut tot posibilul să o pregătesc cât mai gustoasă, numai pentru tine”.
Vă cere să educaţi pe alţii? Angajaţi-vă să-i pregătiţi foarte bine pe aceşti copii. Trebuie să vă îngrijiţi de bolnavi? Fiţi pentru ei mame adevărate. Să ştiţi că nici copiii şi nici cei adulţi vă vor ierta faptul că a-ţi privit sarcina care va fost încredinţată ca pe o pedeapsă dar veţi obţine rezultate minunate dacă-i veţi ajuta cu iubire, zel, fervoare, pasiune, dragoste şi mult afect.
Să ne străduim să-l iubim cu pasiune pe Isus. Să vorbim mereu despre El şi astfel inima noastră se va îndrăgosti tot mai mult. Cel ce-l iubeşte este mulţumit şi cu bucurie trăieşte oriunde cu Isus. Se bucură de prezenţa lui continuă. Şi-a dat seama că pentru a-l iubi nu trebuie să facă cine ştie ce lucruri pentru că Isus este şi trăieşte în inima lui şi de aceea repetă deseori: „Doamne, te iubesc mult de tot şi cât aş vrea să se rupă legăturile acestui corp mortal pentru a mă bucura la infinit de prezenţa ta, faţă în faţă!”.

Tărie în momentele de încercare
Cu puţin timp în urma una dintre voi m-a întrebat: „de ce binele este atât de mult înfruntat? Şi de ce activităţile noastre, binevoitoare, prin care voim să fim de ajutor, sunt desconsiderate atât de mult?
Binele şi tot ceea ce priveşte gloria lui Dumnezeu trebuie să fie contrazis şi deseori această opoziţie vine de acolo de unde ne-am aştepta la ajutor. Trebuie oricum să se împlinească voinţa lui Dumnezeu.
Să nu ne preocupăm deci pentru că dacă facem totul din iubire pentru Isus şi pentru gloria lui roadele se vor vedea când va voi Dumnezeu. Cu cât mai mari vor fi suferinţele cu atât mai mari vor fi şi rezultatele. Şi când veţi simţi că sau epuizat puterile voastre şi veţi fi tentaţi să credeţi că nu a-ţi realizat nimic, să nu vă fie teamă pentru că , repet, dacă această operă a voito Isus noi nu trebuie să ne descurajăm şi să ne retragem în faţa luptei: acesta este momentul când va emerge acţiunea supranaturală a harului.
Să nu uitaţi că pentru a putea lupta astfel trebuie să fim puternici şi să nu descurajăm şi să ne gândim că dacă Isus ne-o cere noi nu trebuie să abandonăm lupta ba, din contra, trebuie să angajăm în luptă toate energiile pentru ca să învingem dificultăţile şi suferinţele pe care El le permite pentru binele nostru.
Să nu criticăm şi să nu ne lamentăm nicicând împotriva celor care ne întind această băutură amară; ei sunt instrumentele de care Isus se foloseşte şi în faţa lui, nu numai că nu vom fi înjosiţi pentru acest lucru ci, din contra, vom fi răsplătiţi din belşug. Să nu uităm că un înger i-a întins potirul amar lui Isus şi a rămas înger ca şi înainte. Să fim atenţi să nu lăsăm să treacă vre-o  zi fără să ne rugăm, cu pasiune, pentru cei care ne-au rănit.

Isus este un Tată şi o mamă gingaşă
Să facem tot ce ne este cu putinţă pentru ai ajuta pe fraţii noştri să înţeleagă că Isus este pentru toţi un Tată bun, că ne iubeşte nespus de mult, cu o iubire infinită, fără să facă vre-o diferenţă. Omul cel mai pervers, cel mai mizerabil şi cel mai îndepărtat este iubit cu mult afect de Isus care pentru el este un Tată bun şi o gingaşă Mamă. Isus face vre-o diferenţă decât pentru a favoriza cu anumite haruri extraordinare sau particulare, pentru a pregăti anumite suflete la suferinţe mai mari şi pentru a fi paratrăsnete pentru fraţii lor.
Eu compar iubirea lui Isus cu o inimă; aşa cum aceasta împinge sângele până la toate extremităţile corpului ducând cu ele viaţa şi celorlalte membre, tot la fel iubirea milostivă, inima lui Isus bate cu nespusă iubire pentru toţi oamenii. Bate pentru sufletele reci, pentru cei păcătoşi, pentru cei sfinţi şi înflăcăraţi, pentru cei infideli şi pentru eretici, pentru muribunzi, pentru sufletele din purgator şi pentru inimile care-l preamăresc în cer.
La fel trebuie să fie şi inima creştinului şi mai ales inima unei persoane consacrate. Mare cât întreaga lume trebuie să fie iubirea lor pentru ca să poată îmbrăţişa orice făptură, inclusiv sufletele din purgator. Multe sunt motivele pentru care trebuie să-l iubim pe aproapele dar nouă ne este de-ajuns să ştim că Isus şi-a dăruit viaţa pentru ei şi deci eu trebuie să mă sacrific şi să contribui la mântuirea tuturor oamenilor şi să uşurez suferinţele sărmanelor suflete din purgator. Pentru toate acestea noi oferim orice suferinţă şi orice sacrificiu al nostru.

Virtuţile
Să depunem efort pentru a dobândi virtutea răbdării prin orice mijloc. Răbdarea este o parte din tăria cu care vom reuşi să suportăm până şi cele mai mari suferinţe pentru Isus şi pentru mărirea lui. Ea va întări voinţa noastră astfel încât ar fi mai uşor să ne ea viaţa decât să ne convingă să comitem vre-un păcat, fie acesta cât de mic.
Virtutea tăriei, în persoana consacrată, trebuie să distrugă Eu-l propriu. Trebuie să fim dispuşi să suferim, să dăruim şi să înfăptuim tot ceea ce Isus ne cere, ştiind că El nu mereu este dispus să mijlocească şi să ne dăruiască, mai ales când noi nu îl ascultăm. Să fim vigilenţi pentru ca să nu se dezlănţuie în noi senzualitatea. Pentru a obţine acest lucru nu trebuie să oprimăm natura ci să o supunem harului.
Patimile în sine sunt bune, pentru că provin de la Creator şi în starea iniţială de nevinovăţie nu ar fi avut nevoie de înfrânare pentru că erau supuse raţiunii dar, când voinţa s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu, patimile au încetat să se mai supună şi deseori sunt în luptă cu duhul; de aceea trebuie să le dominăm.
Vocaţia religioasă este chemarea lui Isus, este îndurarea lui Dumnezeu bogată-n har, preocupată de mântuirea noastră. Este vocea lui Isus ce susură: „Vino şi exercită caritatea; vino să lucrezi pentru cei nevoiaşi numai din iubire pentru mine. Vino şi mi te dăruieşte pentru totdeauna, fără capricii. Dă-mi întreaga ta iubire, dorinţele tale şi tot ceea ce eşti. Prin această dăruire mă vei avea pe mine şi cu mine suprema fericire”. Aceasta este vocaţia religioasă. În ea recunoaştem bunătatea lui Isus care ne-a ales, îndurarea lui care ne iartă jignirile pe care i le-am procurat şi uită fărădelegile noastre. Vocaţia este iubirea lui care ne îmbogăţeşte şi care ne-a salvat de pericolele lumii. Isus ne-a ferit de haosul lumii pentru ca să ne dăruim lui cu totul pentru că El ni s-a dăruit nouă.

Umilinţa
Eu cred că umilinţa, caritatea, încrederea trebuie să fie armele noastre de apărare. Umilinţa îl dezarmează pe cel rău; încrederea în Isus, deşi ne recunoaştem plini de defecte, este o consolare pentru Iubirea Milostivă. Cu drag trebuie să-i ajutăm pe cei din jur să se exercite în umilinţă, voind în acelaşi timp să dezrădăcinăm din inima noastră Eu-l, pentru a fi iubitori şi gata să ne sacrificăm.
Să-i învăţăm pe copii să învingă superbia, să-i învăţăm respectul uman şi simplitatea dându-le exemplu de dispreţul pentru trupul nostru. Cu răbdare şi iubire să-l susţinem pe aproapele prin încrederea în Inima Milostivă. Să le arătăm celor tentaţi cât de mult Isus îi iubeşte şi să-i încurajăm să alerge la El în confidenţă filială.
Să-i încurajăm şi pe fraţii şi surorile noastre ajutându-i să înţeleagă cât de mult Isus îi iubeşte; ia ales deşi cunoştea slăbiciunile lor şi firava lor iubire.
Să ne amintim de nevoia de a fi supuşi, umili, mortificaţi.
Să ţinem prezent că suntem persoane religioase şi ca atare trebuie să avem puţine exigenţe; cele necesare sunt dragostea, sacrificiul şi abnegaţia. Pentru persoana religioasă Eu-l este prea mult întotdeauna. Autentica inimă consacrată, cea cu adevărat săracă, nici-odată nu ţine cont de jignirea primită ci, din contra, consideră că a fost tratată oricum mai mult de cât merita. Şi astfel se bucura cu umilinţă de serviciile pe care le prestează şi cred că i-au fost încredinţate pentru că recunosc în ea imaginea lui Cristos de la care speră să primească cândva recompensa pe care ea o cere pentru ei.
Religiosul autentic încearcă să fie sincer şi simplu în raportul său cu superiorii. Această inimă este fericită, se bucură de multă pace, este consolarea superiorilor, bucuria confraţilor şi confortul celor săraci. În această inimă se realizează ceea ce de multe ori Isus a repetat: «Eu mă uit la cel umil şi cel umil se uită la mine». Să ştiţi că până când nu vom fi umili, îndepărtaţi şi uitaţi de noi înşine, Isus nu poate locui pe deplin în noi şi comunicarea cu El este aproape imposibilă.

Milostivirea
Cineva dintre voi mi-a spus că, deşi a auzit vorbindu-se mult despre milostivire, nu şti ce înseamnă aceasta, nu ştie ce simte o inimă milostivă. Cred că milostivirea este compătimirea pe care o simţim atunci când întâlnim pe cineva în suferinţă sau oprimat de greutatea unei nenorociri.
Vom fi milostivi atunci când suferinţele altora ne vor provoca durere în suflet, când vor provoca lacrimi în ochii noştri suferinţele altora, amintindu-ne că inima îndrăgostită de Isus varsă multe lacrimi pentru că vede mulţi dintre fraţii săi ce nu-l iubeşte, îl jignesc şi rareori acceptă voinţa lui. Aceasta este pentru ei cea mai mare nenorocire.

Prudenţa şi caritatea
Virtutea supranaturală a dragostei îl are ca fundament pe Dumnezeu. Numai El o poate genera. Noi ştim că orice vom face pentru aproapele nostru pentru Isus noi îl facem iar El consideră binele sau răul făcut aproapelui ca făcut lui însuşi şi noi vom fi judecaţi pe iubire. Trebuie să unim cu prudenţa şi dragostea şi să ne programăm viaţa noastră cu Isus pentru a ajuta, dirija sufletele nouă încredinţate. Să nu uităm că orice act al nostru trebuie să fie condus de voinţa lui Isus. Acest criteriu va dirija serios viaţa noastră şi va influenţa şi pe alţii.
Cu siguranţă Isus este bucuria însăşi, liniştea şi libertatea, dar în acelaşi timp El este nespus de serios şi noi trebuie să ne bucurăm, să ne încredem şi să reflectăm cu multă seriozitate şi prudenţă. Prudenţa ne va ajuta să evaluăm cu multă seriozitate viaţa noastră. Să fim deci atenţi şi să evităm frenezia, uşurinţa, disiparea.

Bogăţia diversităţii
Nic-o comunitate nu poate fi compusă din surori la fel de mult şi de bine dotate şi virtuoase. Este bine şi chiar indispensabila ca să existe diferenţe pentru că nici-o casă nu se construieşte numai cu cărămizi de egală măsură ci pe lângă cele mari sunt la fel de folositoare şi cele mici pentru a completa peretele.
De aceea nu trebuie numaidecât ca toate surorile să fie în egală măsură prudente, inteligente şi multe alte calităţi. Astfel cele mai prudente, umile şi caritative vor conduce pe cele mai puţin dotate şi acestea, la rândul lor se vor strădui să fie umile şi să împlinească bine sarcinile lor încredinţate. Veţi vedea atunci cum în acea casă va domni armonia şi ordinea perfectă.
Nu de mult o superioară mi-a scris comunicându-mi durerea ei pentru ca o parte dintre surori progresează foarte puţin. Această fiică a mea ignoră faptul că nu se poate cere tuturor acelaşi lucru şi nici nu i se poate cere cuiva mai mult decât poate; natura şi arta făuresc cu încetineală.
Porumbul este mai întâi sămânţă şi iarbă iar pentru a obţine o statuie multe lovituri de ciocan sunt necesare.
Isus cunoaşte foarte bine pe fiecare dintre oameni şi cu răbdare şi calm îi conduce la perfecţiune pe cei pe care i-a ales. Gradual şi imperceptibil dăruieşte harurile sale, în funcţie de posibilitatea fiecăruia.
Câţi sfinţi sau sfinţit imediat şi fără să întâlnească obstacole? Să nu uităm că sfinţenia este treabă de o zi şi că în vârf se ajunge după mai multe staţionări, încet şi fără grabă.
Superioara prudentă, ce cunoaşte natura omului, nu se descurajează. Dacă ceea ce îşi dorea de la una dintre fiicele ei nu a obţinut într-o singură zi speră să obţină într-o lună, sau mai multe luni, şi aşteaptă cu privirea fixată în Isus, pentru că El este cel ce trebuie să conducă sufletele pe care i le-a încredinţat ei. Talentul adevărat a unei bune superioare constă a şti să tragă profit de la toate fiicele ei încredinţate.
Cu cât mai multe sunt defectele fiicelor, nevoile lor şi lipsa calităţilor , cu atât mai mult trebuie să le ajutăm, îndeaproape, dublând zelul nostru în corijarea lor, învăţându-le cu dragoste adevărată să nu facă ceea ce nu-i place lui Isus şi să înveţe să-l iubească cu adevărat.
Să nu ne mirăm de mizeriile omului si să ne comportăm cu aceste fiice precum adevărate mame.

[Home]